Educația ca eliberare – lecția lui Paulo Freire

L-am descoperit pe Paulo Freire acum câteva luni, cu ocazia pregătirii unui suport de curs pentru educatoare. Acest mare pedagog brazilian(1921-1997), unul dintre cei mai valoroși gânditori ai timpului nostru, cu o viață și o operă de excepție, nu este tradus în lb română și, din păcate, nici ideile lui nu sunt prezente în analizele și dezbaterile pe teme de educație, deși:

- este unul dintre rarele exemple de pedagogi care au îmbinat reflecția și scrisul cu acțiunea concretă – a implementat prin muncă asiduă numeroase programe de alfabetizare în zonele sărace din Brazilia și Chile;

- este pedagogul care a descris și a atacat cu tărie conceptul de educație depozitară(banking education) acea formă de educație care dă comunicate şi face depozite, care îi neagă educatului rolul de protagonist şi îl transformă în vas, recipient, pe care educatorul trebuie „să-l umple” și conform căreia «educatorul va fi cu atât mai bun, în măsura în care va fi capabil să „umple” recipientele, răsturnând în ele depozitele, iar subiecţii de educat  vor fi cu atât mai buni cu cât se vor lăsa mai docil „umpluţi”»;

- este cel care a promovat ideea educației ca dialog și interacțiune între educat și educator, care să înlocuiască atitudinea de dominare a profesorului, acel model de educație în care profesorii vorbesc și elevii ascultă  și care, spune Freire, duce la acea «cultură a tăcerii», în care oamenii reduşi la tăcere, la analfabetism cronic, rămân «ÎN lume, dar nu CU lumea şi cu ceilalţi, rămân spectatori, şi nu recreatori ai lumii»;

- este pedagogul care a introdus conceptul de pedagogie a oprimatului ( în cartea Pedagogia del Oprimido, 1968, tradusă în numeroase limbi, text de bază pentru critical pedagogy) și ne-a învățat că educația trebuie să fie o experiență de eliberare, una dificilă, angajantă, căreia îi acordă un rol foarte important, deoarece şi finalitatea este importantă;

Rolul educaţiei este acela de a ajuta o persoană să devină agent al propriei eliberări, al propriei umanizări. Educaţia trebuie să fie, aşadar, o practică de umanizare, de depăşire a nedreptăţii care înrobeşte şi oprimă oamenii şi popoarele.