Despre educatie - reforma la firul ierbii: Despre educație – lecții de la pictorul Ștefan Câlția (1)

L-am descoperit pe pictorul Ștefan Câlția în studenție, când i-am cumpărat un album într-unul dintre anticariatele din centrul Bucureștiului, unde ne așezam la coadă cu câteva ore bune înainte de a se deschide, pentru a fi siguri că vom prinde o carte bună. Aseară mi-a făcut plăcere să văd un documentar recent despre această personalitate remarcabilă la emisiunea În premieră, prilej cu care i-am citit și excelentele comentarii despre educație și învățământ:

Învățământul pe vremea lui Spiru Haret

Învăţământul românesc, din punctul de vedere al direcţiei sale, a fost la fel de modern ca în vest. Un prieten elveţian, căruia i-am arătat fişele matricole din anii ’39-40, găsite de mine în satul părinţilor, a fost surprins de complexitatea lor. Spiru Haret a făcut un program de învăţământ românesc, simplu şi clar. Tot ce a fost în lume cucerire în domeniul educaţiei şi al instrucţiei, s-a pus în practică şi aici. Învăţământul primar era un învăţământ simplu, un învăţământ formativ, în care trebuia să se îmbine două lucruri: sănătatea trupului cu cea a minţii. Ce-i mai simplu decât asta? (6 mar 2011 – Jurnalul National)

Despre înființarea școlilor normale

Ca să ajungi să pui în practică asta, ai nevoie de învăţători. Unul dintre lucrurile care se întâmplă la începutul secolului în România este înfiinţarea şcolilor normale. Şcoli de învăţători. Cunoştintele şi deprinderile pe care ei le căpătau erau bogate. De la cunoştinţe de muzică- învăţau să cânte la două-trei instrumente, până la cunoştinţe de practică- inclusiv lucruri de agricultură. Atunci, acest învăţător ştia exact cum poate fi folosit un copil, unde îşi va găsi el locul în societate după terminarea şcolii. Nu exista, ca acum, un copil despre care să spui că nu ai ce face cu el. Era bun la gospodărie, la câmp, la meserie, la carte, bun muzicant. Învăţătorul îl trimitea pe fiecare într-un loc. În satul meu, înainte de război, erau patru învăţători şi 102 copii. În ‘90 nu mai era nici un învăţător şi doar 7 copiii care mergeau la şcoală. Au existat nişte proiecte clare şi bine gândite, realizate în timp. Noi dacă nu ne punem la punct acum cu nişte proiecte care să ţină câteva generaţii, nu vom face nimic. Suntem în clipa de faţă, după părerea mea, în situaţia mai dramatică decât au fost ţările române când a venit Carol I. Nu mai avem aristocraţia şcolită. Carol a găsit aici capete luminate. Dar astazi, instrumentele lumii moderne fac ca lucrul să poată să fie compensat. Totul e ca cei care decid să-şi dorească să fim un popor sănătos şi educat. (6 mar 2011 – Jurnalul National)

Despre învățătorii de la începutul secolului XX

Sub acest superb administrator care a fost Carol I, s-au făcut nişte programe. Programul de învăţământ al acestei naţiuni nu s-a întrerupt deloc, indiferent că a fost Răscoala din 1907, că au fost secete, că au fost probleme, că a fost Primul Război Mondial. El a fost fracturat doar odată cu venirea armatei sovietice. Primul lucru care a fost gândit prin aceste programe a fost formarea unor şcoli de învăţători. Dar nu numai că a format una dintre cele mai bune şcoli de învăţători din Europa, a creat o situaţie favorabilă învăţătorului. Învăţătorul trebuia să primească o casă, un lot de pământ pe care ţăranii din sat îl prelucrau „în parte“, adică jumătate din recoltă o lua învăţătorul, jumătate ţăranii. Apoi, numai dacă urmăreşti tipizatul unei foi matricole dintr-un registru sătesc, vezi câte lucruri şi date cuprindea, ce analiză profundă făcea învăţătorul asupra subiectului, adică a elevului. Fişa matricolă a lui Ştefan Viorel, elev în anul şcolar 1939/1940 Un copil, până în clasa a VII-a, avea două ore pe săptămână, în care era învăţat despre corp, despre igiena lui. Nu mai vorbesc despre câte ore avea despre suflet, despre sensibilitate. Într-o discuţie de-a mea cu un profesor elveţian despre aceste foi matricole, mi-a spus: „Noi, la ora actuală, nu o avem atât de complexă“.

Ea a fost înlocuită cu o altă foaie matricolă, în care scria, despre tata: „Ce avere are tatăl tău?“, „Ce politică a făcut înainte?“, „Este membru sau nu de partid?“. Apoi, despre fraţi: „Câţi fraţi ai?“,„Sunt fraţii tăi membri de partid?“, „Au fost arestaţi sau n-au fost arestaţi?“. Asta conţinea foaia mea matricolă în 1949. Nu mă întreba nimeni de: „Mediul social în care trăieşte copilul“, „Câte persoane dorm în aceeaşi cameră cu elevul“, „Câte persoane dorm în acelaşi pat cu elevul“ sau „Cum este somnul?“. Vă daţi seama cine era învăţătorul? Vă daţi seama ce a însemnat acest program de învăţământ? (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-Stefan-caltia-pictor-la-colhoz-fost-data-fericit-furat 1_518e2c77053c7dd83f8c72ca/index.html)

Despre fugitul de acasă
Când am terminat şapte clase, până pe vârsta de 14 ani, am fost o problemă pentru familia mea. Nu am spart niciun geam, n-am bătut niciun copil, dar am fugit tot timpul de acasă. Cred că eram puţin autist sau cum s-o chema asta. Am fugit şi cu circul, cu se ce putea fugi. Învăţam la un liceu foarte mare şi frumos, „Radu Negru“ din Făgăraş, unde am făcut clasele elementare. Aveam clasa la parter şi, cum e vremea aşa, frumoasă primăvara, învăţătorul deschidea geamul. El vorbea, eu mă sculam, pur şi simplu, şi săream. Deja sărind geamul, eram în culpă şi faţă de mama, şi faţă de tată şi nu mă mai întorceam nici seara acasă, că mă gândeam că o să mă cârpească sau o să mă certe. Rezistam aşa, vreo patru-cinci zile, o săptămână, mă anunţau la difuzor, în oraş, că s-a pierdut un copil. Ei!, nu mă pierdeam eu!

Despre identitate

Una dintre marile drame pe care le trăim noi acum e că nu ştim aproape nimic despre noi. Dacă eu vă întreb ce oameni de seamă au trăit pe strada dumneavoastră, puteţi să-mi spuneţi? Dacă mergeţi şi puneţi această întrebare unor copii din Norvegia sau din Italia, ei vă vor spune: „Pe strada mea, a trăit cel mai mare cizmar al acestui oraş“. „Pe strada mea, a mai trăit un brutar.“ „Pe strada mea, trăieşte acum un scriitor care publică poezii la ziarul local.“ Noi nu ştim lucrurile astea. Şi atunci ne simţim hăituiţi şi fără repere. Or, instituţia „şcoală“ şi educaţia de acasă exact lucrul acesta îl fac: îţi dau nişte repere foarte puternice. Apoi, viaţa vine cu toate greutăţile peste tine, dar tu găseşti în tine şi cu ajutorul lui Dumnezeu răspunsul sau puterea de a trecere peste ele. (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-Stefan-caltia-pictor-la-colhoz-fost-data-fericit-furat-1_518e2c77053c7dd83f8c72ca/index.html)

Despre desen

Un lucru pe care îl spun acum şi părinţilor, să-şi lase copiii să deseneze, astfel ei au diferite căi de cercetare a lumii. Descoperă lumea prin desen, îşi exteriorizează energiile. Dar începi să te exprimi prin desen pe la 15 ani. Şi exact la vârsta asta, seara, când veneam de la seral, aveam un colţisor al meu în casă. Obosit, după ce căram o zi întreagă cărămizi cu roaba pe şantier, desenam.

Despre aripi și zbor

Nu vreau sa comentez ingerii. Eu vorbesc despre oameni pentru ca fiecare dintre noi, atunci cand ne nastem, primim aripi. Unii dintre noi ne uitam la ele ca la niste minuni, pe altii ii deranjeaza si le arunca, iar unii nici nu-si dau seama ca au aripi si stau legati de pamant si nici nu fac vreun efort sa zboare. Deci sunt aripile noastre pe care le folosim fiecare cat suntem in stare. (http://www.ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=3357)