Un articol foarte bun apărut în revista ”Historia” sub semnătura lui Alexandru Șerban (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-inva-amantul-romanesc-nu-mai-este-ce-era-odata-reformele-educa-iei-d) trece în revistă realizările principale ale miniștrilor educației din secolul al IX-lea. Parcurgând textul, îmi întăresc convingerea că o reformă reală și de impact a învățământului românesc nu se poate face prin preluarea și implementarea tále quále a unor modele de succes din alte țări, ci ar trebui să se bazeze pe o analiză complexă a ceea ce a funcționat la noi în diferite etape, a inițiativelor care au avut succes de-a lungul timpului, a identității culturale și a valorilor reprezentative pentru români, la care să se adauge ideile teoriilor inovatoare contemporane despre educație și rezultatele unei radiografii a tendințelor actuale generate de impactul major al noilor tehnologii.
Iată articolul din ”Historia”
Iată articolul din ”Historia”
”Începând cu 1879, au fost realizate schimbări semnificative ale sistemului, care au continuat până la reforma învăţământului promovată de Spiru Haret, pe bazele puse de miniştrii anteriori, Gheorghe Chiţu, P. S. Aurelian, Take Ionescu şi Petru Poni.
Gheorghe Chiţu
Numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în 1876, Gheorghe Chiţu îşi porneşte traseul academic la şcoala din Craiova apoi continuă cursurile la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi termină studiile licenţiat în drept la Viena.
În 1879, an în care devine şi membru al Academiei Române, dispune legea pentru numirea profesorilor de gimnazii, licee şi şcoli profesionale,
prima modificare importantă a legii educaţiei. Principala directivă
este aceea că profesorii pot ocupa posturile vacante numai în urma
susţinerii unor concursuri naţionale de examinare atât a materiei de
specialitate, dar şi a cunoştinţelor pedagogice. Absolvirea unei trepte
superioare de învăţământ faţă de cea în care dorea să profeseze era o
condiţie sine qua non pentru candidatul la un post de profesor.
P. S. Aurelian
P. S. Aurelian studiază la Colegiul „Sf. Sava”, iar, ulterior, se
specializează în ştiinţe agricole în Franţa, după ce primeşte o bursă
din partea Eforiei Şcoalelor. Întors în ţară, se remarcă prin
transformarea Şcolii de agricultură din Pantelimon în Şcoala centrală de
agricultură şi silvicultură şi prin fondarea Ateneului Român, fiind
numit şi primul preşedinte. Din 1882 este membru în Consiliul Permanent
al instrucţiunii.
Prima lege pe care ministrul Aurelian o propune în Parlament este legea pentru fixarea şi gradarea remunerării corpului didactic. Prin această lege se precizează salariile cadrelor didactice şi a sporurilor adăugate ulterior în funcţie de gradul învăţământului şi de scumpetea vieţei în localităţile unde-şi au sediul acele şcoli.
Conform textului legii, salariile pot varia de la 80 de lei pentru un
învăţător absolvent al şcolii pedagogice, până la 500 de lei pentru un
profesor universitar. Sporurile se acordă după 10 ani de muncă, când
salariul se măreşte cu 50%, ajungându-se ca după 20 de ani să se dubleze
salariul iniţial.
P. S. Aurelian propune şi înfiinţarea Casei pentru ajutorul şcolilor,
instituţie cu rol de atragere a fondurilor particulare, provenite din
donaţii. Scopul acestei iniţiative este de a extinde sistemul de
învăţământ, astfel încât niciun cătun să nu rămână fără o şcoală bine
organizată şi oricine să aibă acces uşor la educaţie. Din comitetul de
conducere al Casei fac parte ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, guvernatorul BNR,
rectorii universităţilor, preşedintele Academiei Române şi directorul
CEC-ului.
Take Ionescu
Doctor în drept, format la Paris, Take Ionescu aderă în 1886 la
Partidul Conservator. Din 1891 ocupă funcţia de Ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice. O primă directivă a lui Take Ionescu ce cunoaşte
concretizare este reformarea administraţiei învăţământului,
modificarea atribuţiilor Consiliului General care este însărcinat,
începând din 1892, numai cu aprobarea programelor şcolare. Curând, îşi
va dovedi inoperabilitatea, dispărând şi obligativitatea convocării sale
anuale.
Un an mai târziu, apare o nouă iniţiativă legislativă, anume legea învăţământului profesional, prin care se doreşte o lărgire
a instituţiilor capabile să pregătească pentru agricultură, comerţ,
industrie şi meşteşuguri, specialişti şi muncitori calificaţi. Se
organizează învăţământul profesional pe două grade – inferior şi
superior - aşa încât şcolile profesionale de agricultură, brigadieri,
silvicultură, de arte şi meserii, comerciale intră sub administraţia
Ministerului Agriculturii, Industriilor, Comerţului şi Domeniilor,
reunind în programă predarea cunoştinţelor teoretice şi exersarea
activităţilor practice.
Tot acum este adoptată şi legea învăţământului primar şi normal primar,
care desfiinţează unitatea naţională a primei trepte de învăţământ şi
introduce diferenţe substanţiale între şcolile din mediul urban şi
rural. Apar trei tipuri de şcoli elementare – şcoli primare de cătun,
şcoli primare inferioare şi şcoli primare superioare – iar diferenţele
dintre ele constau în funcţionarea permanentă sau neregulată şi
parcurgerea integrală sau parţială a programei. Această lege a lucrat,
însă, împotriva copiilor din mediul rural, care, din cauză că nu puteau
primi o educaţie completă, nu beneficiau de continuarea studiilor în
treptele superioare de învăţământ.
Petru Poni
Petru Poni elaborează legi pentru unificarea sistemului de învăţământ
primar, aşadar reface modificările realizate de Take Ionescu, dar
introduce, la rândul lui, altele. Şcolile primare din comunele rurale
sunt structurate pe trei cursuri – inferior, mediu şi superior, toate
obligatorii – şi sunt instituite cursuri complementare şi şcoli primare
superioare destinate învăţământului suprarprimar. Este ridicată de la 12
la 14 ani vârsta până la care este obligatoriu învăţământul primar, iar
absolvenţii cursurilor primare pot aplica pentru cursuri de iniţiere în
practica agriculturii, silviculturii şi pomiculturii.
Sunt păstrate, totuşi, din cauza problemelor încă nesoluţionate ale
sistemului, o serie de diferenţe între învăţământul din mediul urban şi
rural: numărul anilor de studiu – 4 la oraşe şi 5 ani la sate, efectivul
de cadre didactice - un institutor pentru fiecare clasă în mediul urban
şi un învăţător în mediul rural.
Este propusă înfiinţarea Casei Şcolilor, instituţie prin care să se
acorde subvenţii de la stat sub forma unor împrumuturi. Obiectivul
central era construcţia de clădiri în care să funcţioneze şcoli,
întrucât lipsa acestora era unul dintre cele mai mari impedimente în
evoluţia procesului de modernizare a sistemului de învăţământ românesc.
Spiru Haret
„Omul şcolii”, aşa cum era supranumit Spiru Haret, realizează o
adevărată reformă a sistemului de învăţământ în mai multe etape. Prima
şi cea mai de anvergură lucrare a lui Spiru Haret este legea învăţământului secundar şi superior,
sancţionată la 23 martie 1898. Acest act normativ limitează
învăţământul secundar la gimnazii şi licee – pentru băieţi şi şcoli
secundare, pentru fete, fiecare organizat pe două cicluri: patru clase
inferioare şi patru superioare în cazul băieţilor, în timp ce pentru
fete se adaugă un singur an ciclului inferior. Ultimii patru ani de
învăţământ erau dedicaţi specializării în ştiinţe reale, clasice sau
fizico-naturale.
Bacalaureatul este înlocuit cu o examinare generală, ce făcea mai puţin
apel la memoria candidaţilor şi analiza, mai degrabă, capacităţile sale
analitice. Noua probă introdusă presupune realizarea unei compoziţii
asupra unui subiect ales din cinci, traduceri care atestă cunoştinţele
de franceză sau germană, precum şi o traducere din română în latină, o
problemă de matematică sau fizică – conform cu specializarea elevului –
şi, în final, o probă orală comună.
„Cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei
alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a
fi cineva bun cetăţean este a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o
încredere nemărginită într’însa şi în viitorul ei.”
Legea învăţământului profesionaldin 1899 vine în
întâmpinarea dezideratului naţional de a intensifica activităţile
industriale şi comerciale. Se face trecerea şcolilor profesionale din
subordinea Ministerului Administraţiei, Industriei, Comerţului şi
Domeniilor în cea a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Intenţia declarată este ca învăţământul general să asimileze spiritul
practic al celui profesional, în vreme ce învăţământul profesional să
împrumute metodele şi didactica celui general.
Legea pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii din 1909 înfiinţează
„grădini de copii”, în special în zonele dominate de populaţie
minoritară nevorbitoare de limba română. Interesul este ca aceşti copii
să deprindă limba română şi obiceiurile româneşti cu o mai mare
uşurinţă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu