Vorba de educație – încredere că se poate

foto din arhiva personală

Acum câteva zile, la finalul unui curs,  profesorii  ne-au mulțumit  nouă, formatoarelor, printre altele, și pentru că le-am dat încredere. E poate o nevoie de care adesea uităm, în iureșul de critici, multe îndreptățite, care se revarsă zilnic asupra sistemului de învățământ și asupra oamenilor săi. Cred că totuși, pe lângă idei noi despre curriculum, evaluare, reformă și schimbarea paradigmei educaționale,  profesorii au nevoie de speranță, de încredere că lucrurile se pot schimba și că ei înșiși pot face asta. La cursul despre care vă spuneam, noi le-am vorbit despre povești  de succes de la noi și de la alții, despre ce lucruri minunate au făcut profesori ca ei din România și din alte părți ale lumii (fără să mai aștepte minuni de la ministere și de la nu știu ce alte autorități) acolo în școală, la firul ierbii, în sala de clasă, unde are loc adevărata transformare, unde se întâmplă  întâlnirea miraculoasă cu copiii. I-am ajutat să constate prin experiență directă că, dacă lucrează împreună și colaborează, pot găsi soluții foarte bune la problemele specifice din școala lor.

Dacă dorim să transformăm școlile  și să formăm comunități educaționale active și puternice, e nevoie să creștem  reziliența emoțională a profesorilor, capacitatea lor de a face față schimbărilor, provocărilor și presiunilor de tot felul. Profesorii au nevoie să audă că se poate, că sunt multe școli în care copiii vin cu drag și învață cu plăcere. Profesorii au nevoie să fie puși în situația de a-și schița și împărtăși propriile idei de schimbare și de a fi apreciați și lăudați pentru ele. Profesorii merită și au nevoie de emoții pozitive pentru ca, la rândul lor, să transmită entuziasm și motivație celor pe care îi  educă.

(Am plecat din acel loc cu o imagine ce se vedea de la una din ferestrele de pe hol și care se potrivea optimismului din acel moment că da, se poate, și că da, asta ar fi o soluție – să mergem prin școli să construim cuiburi de speranță).