Maria Capelos, întrebările ei provocatoare și răspunsurile mele lungi, că doar era vorba de educație:)). Azi, în ”România liberă”:
”De mai bine de 25 de ani, educația este un subiect despre care se discută
continuu. Aproape în fiecare an se modifică câte un articol din Legea
învățământului, uneori chiar în timpul anului școlar în curs. Un profesor bun
se apropie de fiecare copil și îl ajută să învețe cum poate el mai bine și nu
cum i se impune, crede Anca Tîrcă, specialistul în educație care a oferit
consultanţă pentru Banca Mondială, Consiliul Europei, British Council Romania
sau Know How Fund. Este trainer certificat național/internațional în domeniul managementului
educațional, dezvoltării gândirii critice, educației pentru democrație şi
învățării active. A elaborat numeroase curricula, module de formare, studii și
analize și a scris un număr semnificativ de cărți pe teme de educație.
Anca Tîrcă a explicat pentru „România liberă” că o școală bună e cea care
asigură progresul fiecărui copil în raport cu rezultatele anterioare.
Ați fost profesoară activă, la clasă, timp de mulți ani. Ați fost și
dirigintă, și director de școală. Din experiența dumneavoastră, în condițiile
programei românești considerate încărcată, cum poate un profesor să facă
lecțiile atractive?
Anca Tîrcă: Da, într-adevăr, am fost și profesoară, și
dirigintă, și directoare și, deși nu mai lucrez în învățământ din 2004,
continui să mă gândesc cu mult drag la viața petrecută în școală și cred că e
cea mai frumoasă și provocatoare perioadă din viața și cariera mea, așa că am
scris și vorbesc adesea despre cum am reușit să transform, în perioada
1997-2004, o școală tradițională dintr-un orășel de provincie într-una dintre
cele mai inovatoare școli din țară.
Despre programe/curricula am putea vorbi mult și pe îndelete, în ce măsură
sunt ele foarte încărcate sau în ce măsură profesorii urmăresc, mai degrabă, să
parcurgă un manual stufos și nu să atingă obiectivele ori să formeze
competențele specificate în programe sau despre cât de actuale și de relevante
pentru viața copiilor de azi sunt conținuturile programelor. Pe scurt, cred că
e nevoie, la noi, ca peste tot în lume (pentru că și în sistemele considerate
performante au loc periodic reforme curriculare, uite, de exemplu, Finlanda,
care e considerată țara cu unul dintre cele mai bune modele de educație din
lume, se află în prezent în plin proces de regândire a curriculumului), de o
reformă curriculară complexă. Una făcută pe îndelete și procesual, pornind de
la studii și analize locale, de la rezultatele cercetărilor și cele ale
evaluărilor proprii, de la ce spun experții, elevii, profesorii și părinții și
raportându-te la tendințele preconizate pentru viitor, la nevoile identificate
și la tine în ogradă, și pe plan internațional. Și, mai ales, una pe care o
faci consultându-te și dialogând cu toți cei interesați, pentru că la o
înțelegere comună ajungi doar dacă explici pe înțeles, convingător și cu
argumente solide, de ce e nevoie de schimbare, ce schimbi și cum schimbi. Dar
să ne întoarcem la ”cum faci lecțiile mai atractive” și la profesor,
pentru că despre el este vorba, el este cel care se află la mijloc, între
programă și elevi, și de el depinde, în cea mai mare măsură, tot ce înseamnă
învățarea. Pentru că eu cred că poți avea programe bune, minunate, al căror
impact să nu fie totuși cel așteptat dacă profesorul nu se pricepe să le
aplice, și poți avea programe mai slabe din punct de vedere al calității, dar
care conduc la rezultate, tocmai pentru că profesorul știe cum să le
folosească creativ și cum să le adapteze la clasa și grupul de copii cu
care lucrează. E vorba, cum spui, de lecții atractive. Iar asta înseamnă, ca
profesor, meșteșug și simțire, ”art and heart”, cum spun englezii.
Așa că, în primul rând, cred eu, e bine să le arăți copiilor că
îți e drag de ei, că îți pasă de ei și încerci să le înțelegi problemele de tot
felul pe care le au, poveștile lor de acasă, emoțiile, lumea lor de dincolo de
clasă, relațiile pe care le au cu cei din jur, felul în care văd ei lumea.
Uneori, profesorii nu știu să o facă, pentru că nu au fost pregătiți pentru
asta. Alteori, presați fiind să parcurgă programe cu multe conținuturi și să
aibă rezultate bune la teste și examene, nu prea mai au timp pentru latura
emoțională a învățării și, adesea, copiii nu găsesc în sala de clasă
apropierea, toleranța, acceptarea, compasiunea de care au atât de multă nevoie
și care i-ar ajuta, cu siguranță, să progreseze, fiecare în ritmul și în felul
lui. Frumos spunea cineva, și mare dreptate are, că schimbarea în educație are
un singur nume: dragoste. Și sigur că, dincolo de asta, de simțire, e foarte
important ”meșteșugul”, contează stilul și metodele de predare, ieșirea din
modelul de lecție ”profesorul scrie pe tablă sau vorbește și elevul notează” și
crearea unui cadru de învățare în care copiii colaborează, investighează,
descoperă și învață făcând lucruri. Sau înseamnă ieșirea din modelul ”nu e
admis să greșești, copiii ascultă, memorează și vânează note, regulile sunt
foarte stricte și învățarea nu e personalizată” și mutarea accentului pe un
format de lecție în care se lucrează diferențiat, în care a greși înseamnă a
învăța, în care copiii creează, în care se acceptă opinii, se adresează
întrebări şi există răspunsuri şi soluţii alternative, şi nu „căi optime
unice“.
Cum se evaluează rezultatele unui profesor? După promovabilitate,
câți elevi intră la licee bune sau universități de top?
A.T.: Da, în principal cam așa sunt evaluați profesorii în
școli, în funcție de rezultatele măsurabile legate de examene și concursuri, de
procentul de promovabilitate, dar grila este mult mai cuprinzătoare și include,
printre altele, și activitățile extracurriculare organizate, participările la
cursuri de formare, responsabilitățile avute la nivelul școlii. Sunt (sau ar
trebui să fie) probabil și școli care iau în calcul și alte aspecte, alte
criterii, care să le dea încredere și să îi motiveze și pe profesorii care, de
exemplu, nu au olimpici, dar au reușit să reducă abandonul școlar la clasă,
care nu au rezultate la concursuri, dar copiii din clasele lor au progresat de
la 4 la 5 sau de la 5 la 6. Pe profesorii care au încurajat un talent atunci
când ceilalți îl desconsiderau, care au ajutat copii sărmani să își depășească
condiția sau i-au ascultat și pe cei pe care nimeni nu îi întreabă nimic într-o
școală. Eu am apreciat întotdeauna profesorii care nu se mărginesc la a-și
preda materia, ci sunt interesați să își cunoască elevii, să vadă ce pot și ce
nu pot aceștia să facă, să le descopere înclinațiile și preferințele, să îi
ajute să se cunoască mai bine și să nu îi lase să cadă, ci să le dea curajul să
zboare.
Un profesor bun se apropie de fiecare copil și îl ajută să învețe cum poate
el mai bine. Un profesor bun consideră că fiecare copil e un ”star”, că fiecare
învață în stilul său și e capabil să progreseze, pe de o parte. Iar pe de altă
parte, cum spuneam și mai sus, un profesor bun nu predă doar într-un singur
fel, mereu cu aceleași metode, întotdeauna cu tabla, creta și caietul de
notițe, ci transmite cunoștințele cât mai atractiv, folosind tot felul de
modalități, mijloace și resurse. Pentru ca lecția să îi placă și copilului care
e inteligent muzical, și celui care se exprimă cel mai bine prin mișcare, și
celui care se pricepe la cuvinte și celui care e logic și matematic, și celui
care iubește natura și chiar și artistului, și reflexivului și comunicativului
(vezi teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner). În plus, aș adăuga
că e important să fii stăpân pe ceea ce predai, să citești și să experimentezi,
pentru a avea la îndemână cele mai bune metode și tehnici din care să alegi.
Cred că un profesor bun e receptiv la rezultatele diverselor studii și cercetări
și își depășește rutina și propriile prejudecăți pentru a gândi mai profund la
ceea ce ar putea să facă mai bine pentru elevii săi.
Suntem foarte mândri că avem mulți olimpici internațional, că avem
tineri care au studiat în România și acum sunt specialiști de top în mari firme
din străinătate. Asta înseamnă că avem un sistem de învățământ foarte bun?
A.T.: E o temă ce se tot dezbate și se aud tot mai multe
voci care, pe bună dreptate, spun că da, e foarte bine că avem olimpici, e
foarte multă muncă să ajungi la astfel de performanță și trebuie să fim mândri
de ei și să îi apreciem. Numai că ei reprezintă doar un procent infim din
numărul elevilor, în jur de 1 %, și, prin urmare, nu poți spune că sistemul în
sine este unul bun doar raportându-ne la rezultatele, excepționale de altfel, ale acestor copii inteligenți, silitori, ce au avut și șansa unor
profesori minunați care să îi pregătească. Calitatea unui sistem de învățământ
este dată de restul de 99%, de ce știu ei, de ce fac ei, de cum se comportă ei,
de cât de buni cetățeni sunt ei. Calitatea unui sistem de învățământ se
reflectă în modul în care funcționează societatea, în felul în care vorbim, ne
relaționăm, facem politică, ne creștem copiii. În cum ne merge economia, în cât
ne e de bine ca popor. Iar cum ne e vedem cu toții, în fiecare zi. Așa că avem
multe de făcut prin școli, acasă, prin mass-media, pentru cei 99%, în primul
rând, pentru a ne asigura că cei mai mulți dintre ei devin ”oameni împliniți și
cetățeni cărora le pasă”, vorba lui Sir Ken Robinson. Poate că, legat de acest
aspect, e timpul să regândim și definiția de școală bună și să ieșim și aici
din modelul tradițional de ”școala bună e cea care are elevi olimpici și
rezultate la examene și concursuri” și să apreciem și acele școli care,
cum se spune în business, adaugă valoare.
A învăța înseamnă doar acumulare sau și dezvoltarea unor abilități
care ne pregătesc pentru viață?
A.T.: Și, și, iar aici Sir Ken Robinson explică foarte bine
cum stăm cu învățarea. Copiii se nasc în două lumi, cea din jurul lor, a altor
oameni și lucruri care există independent de ei, care era acolo înainte să vină
ei pe lume și va exista și după ei. Apoi, e lumea din ei, a conștiinței și a
sentimentelor lor, care există doar cât există și ei. Rolul educației este să
îi ajute pe copii să înțeleagă ambele aceste lumi, cea din afară, prin
transmiterea de cunoștințe (care se face, în general, prin metode clasice de
învățare), și cea din interior, prin formarea de abilități și descoperirea de
talente (care se face prin metode moderne de învățare). Când sunt duse la
extrem, metodele tradiționale prin care se transmit cunoștințe se concentrează
aproape în întregime pe lumea din afară și acordă prea puțin interes lumii
interioare a copilului. Punând preț doar pe abilitățile de ordin academic,
aceste metode pot marginaliza alte forme de a ști și a cunoaște și dezvoltarea
de abilități ”soft”, cum li se spune, de/pentru viață.
Pentru ce îi pregătește școala pe copiii noștri?
A.T.: Pentru ce i-a pregătit până acum vedem în prezent,
cele bune și cele care nu prea ne plac. Pentru ce îi pregătește azi se vorbește
și se scrie mult și la noi, și la alții, și vom vedea în viitorul apropiat. Dar
ne e din ce în ce mai clar pentru ce ar trebui să îi pregătească: să se
cunoască pe ei înșiși și să își găsească o ocupație în care să dea un randament
bun, cum zice Solomon Marcus. Și, desigur, pentru lumea în care vor trăi ca
adulți. Dar pentru că tot mai mulți se întreabă cum va fi această lume și nu
pot da un răspuns clar și pentru că se estimează că 65% dintre copiii care
intră acum în școala primară vor ajunge să aibă joburi care nu există astăzi,
experții și studiile spun că ar trebui să le formăm copiilor acele abilități
care vor fi cerute de piața muncii în 2020, când vom trăi vremurile celei de-a
patra revoluții industriale.
În cât timp se implementează o adevărată reformă a educației și de
ce este nevoie pentru ca ea să producă rezultate?
A.T.: E greu de spus exact în cât timp, dar e clar că
durează, pentru că nu poți schimba ușor un sistem atât de complex, structuri
încremenite și, mai ales, mentalități. Uite câte discuții aprinse și puncte de
vedere care par ireconciliabile au generat în aceste zile noile propuneri de
plan-cadru și aspectele legate de ce discipline trebuie să învețe copiii și în
câte ore pe săptămână. Ca o reformă de sus în jos să aibă succes e nevoie de
analize serioase ale stării de fapt, de viziune, de adevărați specialiști în
domeniu, de pregătire extrem de riguroasă, în care să se anticipeze reacții,
posibile blocaje, obstacole și soluții prin care acestea pot fi depășite, e
nevoie de o fază de pilotare a schimbărilor propuse, de dialog și consens
al tuturor părților implicate, profesori, părinți, elevi, cercetători,
autorități în domeniu, de acord politic pe termen lung pentru susținerea și
continuarea direcțiilor de reformă și, mă gândeam chiar zilele trecute când
s-au împlinit 165 de ani de la nașterea sa, poate că avem nevoie și de un alt
Spiru Haret, de o personalitate cu un parcurs profesional eminent, cu viziune
credibilă, un om cu valori și principii demonstrate de-a lungul anilor, o
persoană care să iubească cu adevărat școala și copiii, capabilă să inspire, să
motiveze, să dea o direcție și să coalizeze energii și, mai ales, să știe să
facă lucruri și să inoveze. E greu, lucrurile se leagă cu dificultate, nu știm
să punem cărămizi pe ce am construit deja, ne complicăm, ne opintim și ne
blocăm prea des. Eu cred că până ne revenim și se limpezesc apele acolo sus, să
nu mai pierdem timpul și să facem ceva, care pe unde putem, pe la firul ierbii. Noi toți, cei care suntem pasionați și interesați de educație, oameni
dedicați din școli, ONG-uri, asociații ale elevilor, părinți, experți, mass-media. Că e o întâlnire
cu profesorii, un curs bun de formare, o inițiativă, o campanie de advocacy, o
activitate de voluntariat, un proiect inovator, sunt multe care se pot face și
se fac deja. Sunt mulți tineri implicați în astfel de activități și acest lucru
e foarte bun, pentru că ei aduc un aer proaspăt și perspective noi, de care
avem nevoie. Iar când fac pereche cu specialiști cu experiență, chiar se produc
schimbări de substanță. Uite, eu îi ajut în această perioadă pe cei de la
Asociația Komunitas să deruleze proiectul “Dă culoare școlii tale!”, lucrăm
acum în șapte școli, mai întâi pilotăm și vom face apoi recomandări pentru un
program național, cu speranța că se va găsi un minister sau vreo companie care
ar dori să îl susțină. E cu artă participativă, cu artiști vizuali și picturi
murale în școli, e despre cum să faci spațiul educațional mai prietenos, despre
copii care învață că școala e și a lor. Acțiuni mici, dar care contează.
Reforma la firul ierbii.”
(sursa aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu