O vorbă de educație mai lungă

Maria Capelos, întrebările ei provocatoare și răspunsurile mele lungi, că doar era vorba de educație:)). Azi, în ”România liberă”:

”De mai bine de 25 de ani, educația este un subiect despre care se discută continuu. Aproape în fiecare an se modifică câte un articol din Legea învățământului, uneori chiar în timpul anului școlar în curs. Un profesor bun se apropie de fiecare copil și îl ajută să învețe cum poate el mai bine și nu cum i se impune, crede Anca Tîrcă, specialistul în educație care a oferit consultanţă pentru Banca Mondială, Consiliul Europei, British Council Romania sau Know How Fund. Este trainer certificat național/internațional în domeniul managementului educațional, dezvoltării gândirii critice, educației pentru democrație şi învățării active. A elaborat numeroase curricula, module de formare, studii și analize și a scris un număr semnificativ de cărți pe teme de educație. 

Anca Tîrcă a explicat pentru „România liberă” că o școală bună e cea care asigură progresul fiecărui copil în raport cu rezultatele anterioare.

Ați fost profesoară activă, la clasă, timp de mulți ani. Ați fost și dirigintă, și director de școală. Din experiența dumneavoastră, în condițiile programei românești considerate încărcată, cum poate un profesor să facă lecțiile atractive?

Anca Tîrcă: Da, într-adevăr, am fost și profesoară, și dirigintă, și directoare și, deși nu mai lucrez în învățământ din 2004, continui să mă gândesc cu mult drag la viața petrecută în școală și cred că e cea mai frumoasă și provocatoare perioadă din viața și cariera mea, așa că am scris și vorbesc adesea despre cum am reușit să transform, în perioada 1997-2004, o școală tradițională dintr-un orășel de provincie într-una dintre cele mai inovatoare școli din țară.

Despre programe/curricula am putea vorbi mult și pe îndelete, în ce măsură sunt ele foarte încărcate sau în ce măsură profesorii urmăresc, mai degrabă, să parcurgă un manual stufos și nu să atingă obiectivele ori să formeze competențele specificate în programe sau despre cât de actuale și de relevante pentru viața copiilor de azi sunt conținuturile programelor. Pe scurt, cred că e nevoie, la noi, ca peste tot în lume (pentru că și în sistemele considerate performante au loc periodic reforme curriculare, uite, de exemplu, Finlanda, care e considerată țara cu unul dintre cele mai bune modele de educație din lume, se află în prezent în plin proces de regândire a curriculumului), de o reformă curriculară complexă. Una făcută pe îndelete și procesual, pornind de la studii și analize locale, de la  rezultatele cercetărilor și cele ale evaluărilor proprii, de la ce spun experții, elevii, profesorii și părinții și raportându-te la tendințele preconizate pentru viitor, la nevoile identificate și la tine în ogradă, și pe plan internațional. Și, mai ales, una pe care o faci consultându-te și dialogând cu toți cei interesați, pentru că la o înțelegere comună ajungi doar dacă explici pe înțeles, convingător și cu argumente solide, de ce e nevoie de schimbare, ce schimbi și cum schimbi. Dar să ne întoarcem la ”cum faci lecțiile mai atractive” și  la profesor, pentru că despre el este vorba, el este cel care se află la mijloc, între programă și elevi, și de el depinde, în cea mai mare măsură, tot ce înseamnă învățarea. Pentru că eu cred că poți avea programe bune, minunate, al căror impact să nu fie totuși cel așteptat dacă profesorul nu se pricepe să le aplice, și poți avea programe mai slabe din punct de vedere al calității, dar care conduc la rezultate, tocmai pentru că  profesorul știe cum să le folosească creativ și cum să le adapteze la  clasa și grupul de copii cu care lucrează. E vorba, cum spui, de lecții atractive. Iar asta înseamnă, ca profesor, meșteșug și simțire,  ”art and heart”, cum spun englezii.

Așa că,  în primul rând, cred eu, e bine să  le arăți copiilor că îți e drag de ei, că îți pasă de ei și încerci să le înțelegi problemele de tot felul pe care le au, poveștile lor de acasă, emoțiile, lumea lor de dincolo de clasă, relațiile pe care le au cu cei din jur, felul în care văd ei lumea. Uneori, profesorii nu știu să o facă, pentru că nu au fost pregătiți pentru asta. Alteori, presați fiind să parcurgă programe cu multe conținuturi și să aibă rezultate bune la teste și examene, nu prea mai au timp pentru latura emoțională a învățării și, adesea, copiii nu găsesc în sala de clasă apropierea, toleranța, acceptarea, compasiunea de care au atât de multă nevoie și care i-ar ajuta, cu siguranță, să progreseze, fiecare în ritmul și în felul lui. Frumos spunea cineva, și mare dreptate are, că schimbarea în educație are un singur nume: dragoste. Și sigur că, dincolo de asta, de simțire, e foarte important ”meșteșugul”, contează stilul și metodele de predare, ieșirea din modelul de lecție ”profesorul scrie pe tablă sau vorbește și elevul notează” și crearea unui cadru de învățare în care copiii colaborează, investighează, descoperă și învață făcând lucruri. Sau înseamnă ieșirea din modelul ”nu e admis să greșești, copiii ascultă, memorează și vânează note, regulile sunt foarte stricte și învățarea nu e personalizată” și mutarea accentului pe un format de lecție în care se lucrează diferențiat, în care a greși înseamnă a învăța, în care copiii creează, în care se acceptă opinii, se adresează întrebări şi există răspunsuri şi soluţii alternative, şi nu „căi optime unice“.

Cum se evaluează rezultatele unui profesor? După promovabilitate, câți elevi intră la licee bune sau universități de top?

A.T.: Da, în principal cam așa sunt evaluați profesorii în școli, în funcție de rezultatele măsurabile legate de examene și concursuri, de procentul de promovabilitate, dar grila este mult mai cuprinzătoare și include, printre altele, și activitățile extracurriculare organizate, participările la cursuri de formare, responsabilitățile avute la nivelul școlii. Sunt (sau ar trebui să fie) probabil și școli care iau în calcul și alte aspecte, alte criterii, care să le dea încredere și să îi motiveze și pe profesorii care, de exemplu, nu au olimpici, dar au reușit să reducă abandonul școlar la clasă, care nu au rezultate la concursuri, dar copiii din clasele lor au progresat de la 4 la 5 sau de la 5 la 6. Pe profesorii care au încurajat un talent atunci când ceilalți îl desconsiderau, care au ajutat copii sărmani să își depășească condiția sau i-au ascultat și pe cei pe care nimeni nu îi întreabă nimic într-o școală. Eu am apreciat întotdeauna profesorii care nu se mărginesc la a-și preda materia, ci sunt interesați să își cunoască elevii, să vadă ce pot și ce nu pot aceștia să facă, să le descopere înclinațiile și preferințele, să îi ajute să se cunoască mai bine și să nu îi lase să cadă, ci să le dea curajul să zboare.

Un profesor bun se apropie de fiecare copil și îl ajută să învețe cum poate el mai bine. Un profesor bun consideră că fiecare copil e un ”star”, că fiecare învață în stilul său și e capabil să progreseze, pe de o parte. Iar pe de altă parte, cum spuneam și mai sus, un profesor bun nu predă doar într-un singur fel, mereu cu aceleași metode, întotdeauna cu tabla, creta și caietul de notițe, ci transmite cunoștințele cât mai atractiv, folosind tot felul de modalități, mijloace și resurse. Pentru ca lecția să îi placă și copilului care e inteligent muzical, și celui care se exprimă cel mai bine prin mișcare, și celui care se pricepe la cuvinte și celui care e logic și matematic, și celui care iubește natura și chiar și artistului, și reflexivului și comunicativului (vezi teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner). În plus, aș adăuga că e important să fii stăpân pe ceea ce predai, să citești și să experimentezi, pentru a avea la îndemână cele mai bune metode și tehnici din care să alegi. Cred că un profesor bun e receptiv la rezultatele diverselor studii și cercetări și își depășește rutina și propriile prejudecăți pentru a gândi mai profund la ceea ce ar putea să facă mai bine pentru elevii săi.

Suntem foarte mândri că avem mulți olimpici internațional, că avem tineri care au studiat în România și acum sunt specialiști de top în mari firme din străinătate. Asta înseamnă că avem un sistem de învățământ foarte bun?

A.T.: E o temă ce se tot dezbate și se aud tot mai multe voci care, pe bună dreptate, spun că da, e foarte bine că avem olimpici, e foarte multă muncă să ajungi la astfel de performanță și trebuie să fim mândri de ei și să îi apreciem. Numai că ei reprezintă doar un procent infim din numărul elevilor, în jur de 1 %, și, prin urmare, nu poți spune că sistemul în sine este unul bun doar raportându-ne la rezultatele, excepționale de altfel, ale acestor copii inte­li­genți, silitori, ce au avut și șansa unor profesori minunați care să îi pregătească. Calitatea unui sistem de învățământ este dată de restul de 99%, de ce știu ei, de ce fac ei, de cum se comportă ei, de cât de buni cetățeni sunt ei. Calitatea unui sistem de învățământ se reflectă în modul în care funcționează societatea, în felul în care vorbim, ne relaționăm, facem politică, ne creștem copiii. În cum ne merge economia, în cât ne e de bine ca popor. Iar cum ne e vedem cu toții, în fiecare zi. Așa că avem multe de făcut prin școli, acasă, prin mass-media, pentru cei 99%, în primul rând, pentru a ne asigura că cei mai mulți dintre ei devin ”oameni împliniți și cetățeni cărora le pasă”, vorba lui Sir Ken Robinson. Poate că, legat de acest aspect, e timpul să regândim și definiția de școală bună și să ieșim și aici din modelul tradițional de ”școala bună e cea care are elevi olimpici și rezultate  la examene și concursuri” și să apreciem și acele școli care, cum se spune în business, adaugă valoare.

A învăța înseamnă doar acumulare sau și dezvoltarea unor abilități care ne pregătesc pentru viață?

A.T.: Și, și, iar aici Sir Ken Robinson explică foarte bine cum stăm cu învățarea. Copiii se nasc în două lumi, cea din jurul lor, a altor oameni și lucruri care există independent de ei, care era acolo înainte să vină ei pe lume și va exista și după ei. Apoi, e lumea din ei, a conștiinței și a sentimentelor lor, care există doar cât există și ei. Rolul educației este să îi ajute pe copii să înțeleagă ambele aceste lumi, cea din afară, prin transmiterea de cunoștințe (care se face, în general, prin metode clasice de învățare), și cea din interior, prin formarea de abilități și descoperirea de talente (care se face prin metode moderne de învățare). Când sunt duse la extrem, metodele tradiționale prin care se transmit cunoștințe se concentrează aproape în întregime pe lumea din afară și acordă prea puțin interes lumii interioare a copilului. Punând preț doar pe abilitățile de ordin academic, aceste metode pot marginaliza alte forme de a ști și a cunoaște și dezvoltarea de abilități ”soft”, cum li se spune, de/pentru viață.

Pentru ce îi pregătește școala pe copiii noștri?

A.T.: Pentru ce i-a pregătit până acum vedem în prezent, cele bune și cele care nu prea ne plac. Pentru ce îi pregătește azi se vorbește și se scrie mult și la noi, și la alții, și vom vedea în viitorul apropiat. Dar ne e din ce în ce mai clar pentru ce ar trebui să îi pregătească: să se cunoască pe ei înșiși și să își găsească o ocupație în care să dea un randament bun, cum zice Solomon Marcus. Și, desigur, pentru lumea în care vor trăi ca adulți. Dar pentru că tot mai mulți se întreabă cum va fi această lume și nu pot da un răspuns clar și pentru că se estimează că 65% dintre copiii care intră acum în școala primară vor ajunge să aibă joburi care nu există astăzi, experții și studiile spun că ar trebui să le formăm copiilor acele abilități care vor fi cerute de piața muncii în 2020, când vom trăi vremurile celei de-a patra revoluții industriale.

În cât timp se implementează o adevărată reformă a educației și de ce este nevoie pentru ca ea să producă rezultate?

A.T.:  E greu de spus exact în cât timp, dar e clar că durează, pentru că nu poți schimba ușor un sistem atât de complex, structuri încremenite și, mai ales, mentalități. Uite câte discuții aprinse și puncte de vedere care par ireconciliabile au generat în aceste zile noile propuneri de plan-cadru și aspectele legate de ce discipline trebuie să învețe copiii și în câte ore pe săptămână. Ca o reformă de sus în jos să aibă succes e nevoie de analize serioase ale stării de fapt, de viziune, de adevărați specialiști în domeniu, de pregătire extrem de riguroasă, în care să se anticipeze reacții, posibile blocaje, obstacole și soluții prin care acestea pot fi depășite, e nevoie de  o fază de pilotare a schimbărilor propuse, de dialog și consens al tuturor părților implicate, profesori, părinți, elevi, cercetători, autorități în domeniu, de acord politic pe termen lung pentru susținerea și continuarea direcțiilor de reformă și, mă gândeam chiar zilele trecute când s-au împlinit 165 de ani de la nașterea sa, poate că avem nevoie și de un alt Spiru Haret,  de o personalitate cu un parcurs profesional eminent, cu viziune credibilă, un om cu valori și principii demonstrate de-a lungul anilor, o persoană care să iubească cu adevărat școala și copiii, capabilă să inspire, să motiveze, să dea o direcție și să coalizeze energii și, mai ales, să știe să facă lucruri și să inoveze. E greu, lucrurile se leagă cu dificultate, nu știm să punem cărămizi pe ce am construit deja, ne complicăm, ne opintim și ne blocăm prea des. Eu cred că până ne revenim și se limpezesc apele acolo sus, să nu mai pierdem timpul și să facem ceva, care pe unde putem, pe la firul ierbii. Noi toți, cei care suntem pa­sionați și interesați de educație, oameni dedicați din școli, ONG-uri, asociații ale elevilor, părinți, experți, mass-media. Că e o întâlnire cu profesorii, un curs bun de formare, o inițiativă, o campanie de advocacy, o activitate de voluntariat, un proiect inovator, sunt multe care se pot face și se fac deja. Sunt mulți tineri implicați în astfel de activități și acest lucru e foarte bun, pentru că ei aduc un aer proaspăt și perspective noi, de care avem nevoie. Iar când fac pereche cu specialiști cu experiență, chiar se produc schimbări de substanță. Uite, eu îi ajut în această perioadă pe cei de la Asociația Komunitas să deruleze proiectul “Dă culoare școlii tale!”, lucrăm acum în șapte școli, mai întâi pilotăm și vom face apoi recomandări pentru un program național, cu speranța că se va găsi un minister sau vreo companie care ar dori să îl susțină. E cu artă participativă, cu artiști vizuali și picturi murale în școli, e despre cum să faci spațiul educațional mai prietenos, despre copii care învață că școala e și a lor. Acțiuni mici, dar care contează. Reforma la firul ierbii.”

 
(sursa aici)