Echilibrul face bine și în educație. De câte ori exagerăm într-o direcție sau alta, dăm greș. Într-o școală și într-un sistem e nevoie să cântărim cu atenție ceea ce facem și să punem schimbările în context.
De exemplu, am văzut de multe ori lecții lipsite de substanță, dar interactive, genul acela de modernism cu orice preț, festivist, un fel de facem și noi pentru că am văzut că se poartă, imităm ce am văzut la alții, fără a ne strădui să înțelegem noi înșine conceptul și metoda. Un exemplu în acest sens sunt metodele aduse de programul Dezvoltarea gândirii critice, pe care le vedem utilizate în multe situații, dar de multe ori într-un mod greșit, care nu mai are decât puțin de-a face cu scopul și obiectivele urmărite inițial. Și invers, de foarte multe ori profesorii nu ies din modelul lecțiilor de tip prelegere, în care profesorul vorbește și elevul scrie, pentru că, nu-i așa, „aici noi facem carte, nu ne jucăm.” Nu avem, prin urmare, echilibru între tradiție și inovație.
E nevoie în școală și de rigurozitate, de disciplină, de rutine, de reguli, de un pic de presiune atunci când este cazul, dar și de libertate, căldură, grijă, înțelegere și creativitate. Un profesor bun jonglează cu aceste lucruri, face zilnic slalom printre situații de tot felul, analizează, reflectează, alege ce e mai potrivit. Educația e un domeniu care necesită competențe specifice, ce se dezvoltă prin programe profesionist croite și în timp. Nu e ușor să fii profesor, e greu să conduci o școală.
