Anul școlar 2020-2021 în România

 În luna aceasta a apărut raportul „Anul școlar 2020-2021 în România în perioada pandemiei”, realizat sub auspiciile EU de către Joint Research Center. Pentru că nu avem astfel de rapoarte, cred că acesta este unul important, așa că iată concluziile și recomandările sale:

„Anul școlar 2020-2021 a reprezentat un an excepțional în istoria sistemului educațional românesc, suscitând noi practici educaționale și emoții puternice (atât pozitive, cât și negative), în rândul tuturor actorilor sociali implicați. Anumite probleme vechi și latente ale sistemului educațional au devenit vizibile în acest an școlar, în timp ce pentru altele s-au găsit soluții. Pe baza imaginii oferită de interviurile efectuate, în cele ce urmează vom avansa câteva concluzii generale și recomandări.

Digitalizarea sistemului educațional românesc a început. Accesul școlilor și al elevilor la tehnologie, deși nu în întregime rezolvat, a fost totuși adresat în bună măsură. Majoritatea școlilor au acum o platformă online care și-a dovedit eficacitatea și funcționalitatea dacă situația a impus folosirea ei. Cei mai mulți profesori folosesc uneltele digitale și unii s-au dovedit chiar inovativi în predarea online. Dar este încă loc suficient de îmbunătățiri în acest domeniu. Dincolo de ceea ce respondenții noștri au menționat ca posibilități de îmbunătățire a educației într-o situație similară (vezi secțiunea anterioară), cunoașterea, înțelegerea și folosirea tuturor oportunităților pe care învățământul online le oferă ar fi dezirabilă. De exemplu, a pregăti copiii pentru un demers mai autonom în învățare și a îi încuraja în acest sens, împreună cu reconsiderarea rolului profesorului (și) ca facilitator al învățării (nu doar depozitar al unor conținuturi) ar face posibilă o educație online de calitate. Aceasta ar trebui să balanseze proporția de muncă individuală (în diferite etape ale învățării) cu întâlnirile online și nu să se reducă la acestea din urmă. Din păcate, așa cum unii dintre respondenți au sesizat, elevii români nu sunt pregătiți pentru un astfel de demers, lipsindu-le nu doar dispozitivele digitale, ci competențele de studiu individual și autonomia în învățare.

Din toate interviurile a reieșit în mod clar că principala grijă a profesorilor români este de a își „termina” materia și de a se asigura că elevii au note. Ambele aspecte au fost puse la încercare de mutarea educației în mediul online.De puține ori profesorii au menționat starea de bine a copiilor ca fiind o prioritate, la fel cum nici directorii sau inspectorii intervievați nu au menționat starea de bine a profesorilor ca fiind o prioritate pentru sistem. Ajustarea curriculei sau ajustarea evaluării și favorizarea evaluării formative nu au fost adoptate la nivel de politici de ajustare în această perioadă, deși ar fi fost nevoie de ele pentru a fi siguri că asistăm la o reală evoluție a elevilor în timpul școlii la distanță. Lipsa de flexibilitate și adaptare a sistemului educațional din România, precum și centralizarea excesivă a deciziilor a făcut pe mulți dintre intervievați mai degrabă pesimiști cu privire la progresul educațional al elevilor în acest an școlar, în ciuda consensului generală că cei mai mulți dintre profesori au făcut tot ce le-a stat în putință la nivel individual.

Unul dintre câștigurile situației pandemice a fost întărirea parteneriatelor dintre părțile implicate în educație. În cele mai multe cazuri părinții au fost implicați în susținerea copiilor în școala la distanță și acest lucru a fost foarte util mai ales pentru elevii vulnerabili. Dar nu trebuie neglijat faptul că (fie din cauza lipsei timpului, a competențelor sau din alte varii motive), uneori părinții nu își pot sprijini copiii. În acest caz sistemul educațional trebuie să cunoască și să recunoască acele situații și să fie gata să își asume responsabilitateași să îi sprijine pe acești copii. Astfel, o abordare sistemică a elevilor vulnerabili și a familiilor acestora de la nivel de politici la nivel practic trebuie avute în vedere. Acest an școlar a arătat că în lipsa acestor abordări sistemice și concertate, elevii vulnerabili riscă să se vulnerabilizeze și mai tare.

Deși anumiți pași înainte în abordarea elevilor vulnerabili au fost făcuți în anul școlar 2020-2021, acești pași sunt mai degrabă insuficienți când îi comparăm cu dificultățile cărora acești copii trebuie să le facă față și care, neadresate, duc la rămâneri în urmă și mai mari.Pentru mulți dintre acești copii, școala înseamnă mai mult decât accesul la informații care într-adevăr pot fi transmise și în mediul online. Înseamnă de asemenea rezervarea unui timp și a unui spațiu pentru educație, timp și spațiu care nu le sunt întotdeauna garantate acasă. Astfel, înțelegerea adevăratelor nevoi ale copiilor vulnerabili și elaborarea de soluții pentru asigurarea dreptului la educație ar trebui să fie un pilon de bază în politicile incluzive în educație.

Mai mult, un parteneriat real al decidenților cu elevii și reprezentanții acestora este necesar în continuare. Profesorii, de asemenea, simt că vocile lor nu sunt ascultate la nivel decizional. Acest lucru face ca, de multe ori, chiar politici și programe bine intenționate să eșueze la nivel de implementare. Întărirea acestor parteneriate în continuare, precum și consultarea cu toate părțile implicate este de dorit în general și cu atât mai mult în situații speciale ca cea din acest an școlar, când o permanentă monitorizare a situației și o adaptarea rapidă la evoluția ei sunt foarte importante.

Nu în ultimul rând, trebuie înțeles faptul că utilizarea noilor tehnologii în educație este o țintă în permanentă mișcare. Interviurile noastre au arătat de altfel o înțelegere foarte diversă a ceea ce înseamnă noi tehnologii și cum pot fi ele utilizate în educație. În consecință, profesorii trebuiesc informați și pregătiți în permanență pentru noile tehnologii. Înțelegerea adecvată a oportunităților și riscurilor pe care aceste tehnologii le oferă educației (sub aspect pedagogic, juridic sau etic)este la fel de important ca învățarea folosirii lor. Este strict necesar astfel ca profesorilor să li se ofere cursuri de perfecționare la un nivel mai complex decât simpla inițiere în folosirea noilor tehnologii de comunicare, cursuri care nu doar să le prezinte soluțiile tehnice ci șiintegrarea lor în practicile pedagogice sau folosirea lor critică. Acest lucru presupune însă înțelegerea faptului că școala online este, dincolo de folosirea uneltelor digitale, folosirea unei pedagogii digitale.”

Raportul poate fi citit AICI