Violența împotriva profesorilor

 

credits: APA

Nu mă miră că am avut cazul de la Liceul „Ion Creangă” din București, cu o doamnă profesoară înjunghiată de un elev, o să avem și mai multe astfel de situații, în contextul în care nu facem (mai) nimic pentru a preveni violența în școli. Scriu despre acest lucru de trei ani, am tot zis că multe studii arată că, la nivel mondial, există o creștere a violenței în spațiul școlii (manifestată inclusiv asupra profesorilor), mai ales după pandemie, odată cu reîntoarcerea în sălile de clasă și având și cauze generate de anxietate și pierderile în învățare (în România, în 2021, au fost cu peste 7 mii de cazuri de violență în școli în plus față 2020).

La nivel internațional, există interes pentru acest subiect extrem de important, se fac cercetări (noi nu avem nimic de acest fel), universitari, cu psihologi, cu directori, cu profesori, cu ONG-uri lucrează împreună pentru a găsi soluții, tema este pe agenda publică în permanență, nu doar când se întâmplă ceva grav, cum e la noi, există multe analize și statistici. De exemplu, în cadrul APA (American Psychological Association) există o Task Force special înființată în acest sens și denumită APA Classroom Violence Directed Against Teachers, care a constatat că 44% dintre profesori au fost atacați fizic de către studenți, mai mult de jumătate au suferit distrugeri ale unor obiecte personale (telefoane, mașini, computere etc.), iar 75% au răspuns că au fost insultați verbal de către elevi.

Există probleme serioase în școli și, în societățile civilizate, oamenii caută soluții concrete, nu fac precum ministerul nostru, care vine cu campanii de vorbe și mesaje fără acoperire în fapte ( by the way, avem un secretar de stat specialist în domeniu, care văd că este foarte pricepută (doar) la postări pe facebook, nu are nicio propunere de politici publice în domeniu), și nu cu inițiative concrete, programe naționale de sprijin, un consilier în fiecare școală, materiale resursă etc.

Nu doar că nu îi sprijină pe profesori, dar ministerul și inspectoratele (mai nou, și unele ONG-uri, care trebuie să cheltuie bugetele generoase alocate de mediul de business) îi și hărțuiesc pe profesori și pe directori cu tot felul de situații, întâlniri, cursuri și proiecte birocratice și le mănâncă din timpul pe care aceștia ar trebui să îl aloce pentru cunoașterea foarte bună a copiilor, pentru lucrul individualizat și luarea de măsuri de sprijin din vreme. E un heirup general în școlile noastre, care îi împiedică pe profesori să mai aibă calmul cerut și timpul necesar pentru analiză și reflecție, pentru a se apleca asupra problemelor existente la clasă și în școală.

În afară de ce ar trebui să facă ministerul, în problema violenței asupra profesorilor, este de lucru la mai multe niveluri:

1. la nivelul elevilor, prin implicarea acestora în activități de consiliere și în programe specifice de reducere a agresivității, de management al conflictelor, de reducere a bullyingului. De asemenea, studiile au constatat impactul programelor de dezvoltare socio-emoțională asupra scăderii actelor de violență asupra profesorilor. La cursul meu despre starea de bine în școală, îi sfătuiesc pe profesori, printre alte măsuri, să îi implice pe elevi în luarea deciziilor care îi privesc, să îi consulte, să le ceară părerea și să le dea autonomie să organizeze activități.

2. la nivelul profesorilor, care trebuie să insiste pe respectarea regulilor clasei și ale școlii, pe controlul asupra clasei de elevi, pe utilizarea unor strategii de recompensare a bunei conduite și pe dezvoltarea abilităților lor de management al clasei. S-a constatat că actele de violență la adresa profesorilor sunt rare acolo unde elevii au avut de-a face cu reguli clare și corecte, asumate și de ei înșiși, și nu cu unele impuse, necunoscute și aplicate arbitrar, unde există un bun management al conduitei, și nu doar măsuri punitive și favoritisme, unde comunicarea este bună și este oferit atât sprijin la învățătură, cât și unul emoțional, unde evaluarea este una prietenoasă, și nu una realizată cu teste sperietoare neanunțate.

3. la nivelul școlii, prin implementarea unei strategii privind starea de bine a profesorilor și a elevilor și prin crearea unui climat general pozitiv, cu o bună organizare și planificare, cu ordine, disciplină, reguli, un climat pe care elevii îl văd și îl trăiesc zi de zi. În cursul meu despre starea de bine în școală, eu pun aceste aspecte la temelia unei școli care să arate ca o casă a stării de bine. Școlile trebuie să monitorizeze respectarea regulilor și cazurile de violență, să aibă proceduri clare în acest sector, să aibă reguli de respectat și măsuri de luat pentru încălcarea lor. Directorii și conducerea școlii trebuie să ia atitudine publică și să fie alături de profesorii supuși violenței elevilor.

4. la nivelul părinților, care au de lucru zi de zi cu copiii lor, asta începând de când sunt mici, nu când e prea târziu și se trezesc că ce spun ei nu mai contează. Sunt multe de spus și aici, dar, deja, e prea lungă postarea și spun doar un singur lucru - e nevoie ca părinții să le arate în permanență copiilor că îi respectă pe profesorii acestuia de la școală, că îi apreciază pentru efortul pe care îl fac și pentru munca depusă. Cel puțin atât.