Grădina la final de iunie

Cu hortensii (numele științific hydrangea, îi place foarte mult apa – în grecește hydro înseamnă apă și ango vas, provine din Japonia și America de Nord, există în 200 de specii și este asociată în China cu iluminarea – contemplând-o, te pierzi în gânduri până ajungi la iluminare).

Soiul Hydrangea macrophylla Pia

 

cu Yucca (originară din America Centrală, Yucca era folosită de populația maya în urmă cu 2000 de ani ca medicament și hrană. Indienii consideră Yucca cel mai frumos arbust al pustiurilor, îl idolatrizează de veacuri și, datorită efectelor sale miraculoase, i-au dat denumirea de "arbore al vieții")

și caprifoi japonez (honeysuckle în engleză – denumire care reflectă faptul că, în multe țări, copiii sug nectarul acestor flori, caprifoi/ chèvrefeuille / în română/franceză- denumire care face referire la  obiceiul caprelor de a mânca florile dulci, Lonicera japonica – denumirea în latină legată de numele unui botanist renascentist, Adam Lonicer, mâna Maicii Domnului - denumirea populară românească care simbolizează originea divină; se spune că se potrivește cu stilul la vita bella și trăirea plăcerilor vieții și că este ocrotitoarea locului unde este sădită).

Clase ale viitorului – viziunea unui futurolog

În perspectiva unei schimbări majore de paradigmă educațională impusă de progresul extrem de rapid al tehnologiilor, se vorbește tot mai mult în ultima vreme de nevoia de a schimba fundamental mediul fizic școlar și modul în care este structurat și amenajat spațiul unei clase. David Thornburg, un futurolog, autor, cercetător și consultant renumit (clasat în top ten al celor mai influenți  specialiști în tehnologiile educaționale și susținător înfocat al învățării bazate pe proiect) a trecut deja de la vorbe la fapte prin construirea în Brazilia a unui spațiu flexibil de învățare interactivă numit Educational Holodeck (a se vedea analogia cu camera holografică din Star Trek). Acest spațiu nu mai are nimic în comun cu clasele tradiționale formate din șiruri de bănci  orientate către o catedră, ci este o sală aproape goală, care poate deveni orice, ca un teatru fără public cum o numește creatorul său.  În această sală de clasă fără fereste, cu opt ecrane de proiecție care funcționează perfect și servicii Google Earth, elevii pot "zbura" unde doresc și explora ei înșiși conținuturi ale învățării care îi provoacă și îi stimulează, iar profesorul  trece de la rolul de lector la cel de ghid al unei explorări.

Filosofia educațională a lui Thornburg se bazează pe ideea că un copil învață mai bine dacă este constructorul propriei sale învățări și că rostul școlii este să îi pregătească pe elevi pentru viitor, nu pentru trecut.

Despre bacaluareat – Solomon Marcus (3)

Foto vranceatlastv

Despre bacalaureat

În deceniul al patrulea al secolului trecut, când eram elev, reuşita la examenul de admitere la liceu (se numea examen de capacitate) sau la bacalaureat era rezervată unei elite şi numele celor care reuşeau erau publicate în presă. Acum, desigur, multe lucruri care altă dată erau elitare au devenit populare, dar dacă putem accepta acest lucru pentru admiterea la liceu, mai greu îl putem accepta în ceea ce priveşte bacalaureatul. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că numai o parte a absolvenţilor de liceu au nivel de bacalaureat şi că nu e nicio tragedie să nu-l treci. Dar la noi e un snobism al titlurilor. Un coleg profesor universitar din Argentina mi se lăuda cu fiul său care a devenit un bucătar foarte apreciat. Vă puteţi imagina la noi aşa ceva? (text preluat din ziarul Ring/11.07.2012)

Despre camerele de luat vederi la examene

Camerele de luat vederi, fără îndoială necesare în actuala stare de lucruri, sunt simptomul clar al divorţului dintre elevi şi scoală, al faptului că, pentru o mare parte a elevilor, nu există o motivaţie personală de a învăţa. Materia care li se livrează, de la catedră sau în manuale, stârneşte mai degrabă un "du-te-ncolo" decât un "vino-ncoace". Aflaţi sub presiunea învăţării din datorie, şi prea puţin de plăcere, învăţarea autentică este înlocuită, la o mare parte a elevilor, cu un efort chinuit de memorare a unor date, nume, reguli, procedee. De ce înveţi? "Pentru că mi se cere la examen", răspund cei mai mulţi; prea puţini răspund: "Pentru că îmi place, mă interesează". Ideea că şcoala te ajută în viaţă este tot mai puţin populară. De aici, drumul spre fraudă e liber(text preluat din ziarul Ring/11.07.2012)

Şcoala către comunitate – lecții învățate

O știre recentă de la MEN care m-a bucurat pentru că vine să valideze și să continue  inițiative similare în domeniul implicării școlii în problemele comunității: Ministrul Educaţiei Naţionale, Remus Pricopie, şi John May, directorul executiv al Fundaţiei Duke of Edinburgh's International Award, au semnat marţi, 25 iunie, un Protocol-cadru de parteneriat. Obiectivul protocolului îl reprezintă promovarea Programului Award, prin care Fundaţia propune o abordare non-competitivă şi activităţi de voluntariat, care să contribuie în mod concret la dezvoltarea personală a elevilor şi studenţilor şi la implicarea acestora în problemele comunităţii. Mai multe pe http://www.edu.ro/index.php/pressrel/20072

De peste 15 ani sunt promotoarea entuziastă a ceea ce eu numesc deschiderea școlii către comunitatea locală prin implicarea elevilor în activităţi care să vină în sprijinul comunităţii şi care să facă parte dintr-un demers bine planificat şi organizat la nivel instituțional și integrat în curriculumul școlar. Prin anii 98, în cadrul unui proiect cu un partener britanic, am organizat în Dâmbovița primele concursuri interșcoli de proiecte de acțiune civică voluntară în comunitate în domenii legate de ecologie și caritate, iar prin 2000, după modelul unor programe și materiale pe care am avut ocazia să le analizez în SUA,  am structurat un concept și un cadru general pentru ceea ce înseamnă învățarea prin servicii în beneficiul comunității – tipuri de servicii, etapele și caracteristicile unui program, idei cheie, exemple și sfaturi pentru profesorii care vor să inițieze astfel de programe ( Școală și comunitate, Editura Humanitas, 2002).

În 2004 am aplicat ideile respective în cadrul unui proiect de mare succes derulat în județele Brăila, Galați și Vrancea prin Centrul Educația 2000+ ( am prezentat metodologia și proiectele derulate de școli   în “Educaţia civică prin activităţi extraclasă – ghid pentru profesori”, Editura Polirom, 2004 și “Educaţia civică prin activităţi extraclasă – culegere de bune practici”), iar ulterior am inclus această teorie în toate publicațiile și proiectele care au  abordat problematica legăturii dintre școală și comunitate (Proiectul pentru învățământ rural al MEN, diverse ghiduri de management etc.).  

Lecții învățate:

- şcoala trebuie să-şi asume rolul de instituţie comunitară principală, organizaţie cu iniţiative care să ducă la parteneriate şi cooperare şi care să dinamizeze şi să dezvolte o comunitate

- şcoala trebuie să fie iniţiatoarea unor programe educaţionale care să se deruleze în comunitatea în care aceasta se află și să urmărească creşterea calităţii vieţii în comunitatea respectivă şi promovarea unor valori precum responsabilitate, cooperare, întrajutorare etc.

-trebuie să se facă o deosebire majoră între programele de învăţare prin servicii în folosul comunităţii și acţiunile de voluntariat pentru comunitate sau de cele prin care se organizează simple servicii în folosul comunităţii deoarece activitatea de sprijin pentru comunitate este integrată în curriculumul academic, este bine planificată şi evaluată, iar elevii reflectează asupra experienţei de prestare a serviciilor şi aplică ce au învăţat în activităţi concrete

-participarea într-un program de învăţare prin servicii în folosul comunităţii îmbunătăţește  performanţele academice ale elevilor, le dezvoltă atitudinea civică şi contribuie la dezvoltarea lor personală.

Despre educație și nu numai – lecții de la Solomon Marcus(2)

Despre copiii care pun întrebări

„Am văzut o profesoară care repeta următoarea stupiditate pe care uneori o văd și pe pereții unor școli: «Copilul trebuie să învețe să nu vorbească neîntrebat. Copilul mic.» Vă dați seama? Acesta este unul dintre cele mai antieducaționale principii. În Finlanda, faptul că un copil nu pune întrebări este considerat ca o situație patologică și sunt invitați părinții la discuție. Exact pe dos decât la noi." ( Solomon Marcus - Adevarul din 19 oct 2012)

 Despre nevoile si drepturile fundamentale ale copilului si adolescentului

„Exceptand nevoile de adapost, imbracaminte si hrana, copilul si adolescentul nu-si constientizeaza nevoile, nu le pot exprima si nu pot revendica satisfacerea lor. Ca si in cazul animalelor, adultii trebuie sa preia aceasta responsabilitate. Numai ca acest lucru nu prea se intampla. De exemplu, o urmarire atenta a comportamentului unui copil, de la cea mai frageda varsta, ne dezvaluie nevoia sa de a intelege ce se intampla in jurul sau si cu sine. Toate simturile sale sunt in alerta, curiozitatea sa nu are margini, el se afla intr-o continua dinamica, in care jocul este expresia nevoii sale de libertate, de observare si experiment. Intrebarea « de ce? » il obsedeaza, dar pe multi parinti si educatori ii enerveaza. Incercari, greseli si esecuri fac parte din ceea ce este pentru el aventura cunoasterii, dar dreptul de a gresi si de a esua chiar in mod repetat este o componenta obligatorie a activitatii sale de explorare a mediului ambiant, este pretul inevitabil pe care trebuie sa-l plateasca pentru a dobandi capacitatea de a gandi cu capul sau si de a nu se pierde atunci cand se afla in situatii inedite. " (Solomon Marcus – text preluat de pe http://sar.org.ro/solomon-marcus-educatia-un-bolnav-cu-diagnostic-controversat/)

Soledat Sans, Carrau Blau și Antoni Gaudi

Soledat Sans e o pictoriță din Barcelona care de peste treizeci de ani lucrează cu echipa sa pentru a dezvolta creativitatea copiilor de la 3 până la 15 ani ce se înscriu la atelierul de artă plastică denumit Carrau Blau. În lucrările lor, copiii folosesc în special materiale din natură, lut, textile, scoici, bucăți de sticlă, de oglindă, materiale reciclabile etc. Este un program de tip after-school, găzduit de un centru comunitar pentru copii, La Vagoneta, înființat de guvernul catalan într-o clădire care a fost cândva un bar. Important de menționat că orele de artă plastică pentru copii nu se desfășoară la întâmplare, ci au la bază o listă de lucrări ale unor pedagogi renumiți și una a unor pictori/artiști faimoși din care atelierul se inspiră – printre ei aflându-se bineînțeles și Antoni Gaudi, arhitectul care se năștea pe 25 iunie acum 161 de ani pentru a împodobi atât de frumos și într-un fel unic Barcelona, cu ale sale  mad jewels.

La Vagoneta - Foto din arhiva personală

La Vagoneta - foto din arhiva personală

 La Vagoneta - foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

Inaugurarea expoziției aniversare - 30 de ani de Carrau Blau, în 2011

Despre educație și nu numai – lecții de la Solomon Marcus(1)

Foto Antena 3

În ultima vreme, am avut bucuria să îl ascult pe domnul academician Solomon Marcus vorbind ca invitat în diverse emisiuni TV sau de radio și m-a impresionat prospețimea, actualitatea și modernitatea discursului acestei personalități complexe, care, la 88 de ani, ne povestește despre sine, despre matematică, poezie și lingvistică sau identifică cu multă precizie problemele sistemului de învățământ, propunând în același timp și soluții de schimbare și reformare în care personal cred, fie pentru că ele coincid cu cele pe care le-am aplicat și eu de-a lungul activității, fie pentru că sunt conforme cu modul meu de gândi educația, fie pentru că le-am regăsit în diverse cercetări din domeniu care m-au marcat. Am citit în aceste zile și articole, interviuri și intervenții în care Solomon Marcus vorbește despre educație și consider că aceste idei trebuie să fie cunoscute de cât mai multe persoane și, mai ales, puse în practică la diferite niveluri ale sistemului.

Despre cum se menține pofta de viață și de muncă

Pofta mea de viaţă şi de muncă este intactă, pentru că şi capacitatea mea de a mă mira a rămas intactă. Si­gur, şi de mâncarea cea mai bună te poţi plictisi, dacă o mănânci zilnic. Dar eu am ştiut să-mi mut centrul de interes, de fiecare dată când am simţit că un anumit domeniu mă oboseşte, ca apoi să revin, după o vreme, cu forţe noi. Gândiţi-vă că merg spre 88 de ani. Am be­neficiat, deci, de un timp de reflecţie foarte mare. Dacă din nu ştiu ce motiv m-aş fi oprit la 60, vârsta la care mulţi se retrag şi se pensionează, aş fi pierdut enorm. Abia după 60 de ani am început să câştig în viziune, în înţelegere, să mă ridic în zbor şi să cu­prind orizonturi cât mai vaste. E nevoie de o anumită înţelepciune, care vine foar­te încet. Azi am o nevoie atât de pu­ternică de a mă exprima, lucrurile des­pre care vreau să scriu sunt atât de multe, că stau la rând în mintea mea. Mi se pare că mai am nevoie de mulţi ani ca să spun tot ce am de spus.(Solomon Marcus - text preluat din Formula AS, nr. 1029 din 2012)

Despre ruptura dintre speculația teoretică și practica educațională

Un alt neajuns al cercetarii in domeniul educatiei este incapacitatea nivelurilor superioare, de speculatii teoretico-metodologice, de a-si exercita impactul asupra nivelurilor inferioare, de practica educationala. Discrepanta dintre rafinamentul celor dintai si stagnarea celor din urma este tot mai mare. Lipsesc verigile intermediare. Scenariul dominant imperativ al interactiei catedra(profesor)-banci(elevi), persistenta unor programe si manuale prafuite sfideaza puzderia de conferinte, mese rotunde si sesiuni de comunicari la care se aduna « experti in educatie », expresie cu o involuntara incarcatura ironica tot mai vizibila.  Sunt vreo 60 de ani de cand particip la astfel de manifestari, ma amuza sa intalnesc la ele oameni tineri, care pot acorda credit unor sloganuri privind interdisciplinaritatea, educatia computationala, legarea de practica si invatarea pe tot parcursul vietii ; dar, de fapt, aceste sloganuri au trecut de la o generatie la alta, de la un regim politic la altul, ramanand in mare masura fara acoperire, daca nu chiar demagogice. (Solomon Marcus – text preluat de pe http://sar.org.ro/solomon-marcus-educatia-un-bolnav-cu-diagnostic-controversat/)

Inteligența emoțională în leadership

Analizând cercetările referitoare la competențele necesare pentru obținerea performanței organizațiilor, Daniel Goleman, autorul conceptului de inteligență emoțională, nu numai că a adăugat setului de competențe tehnice și cognitive pe cea emoțională, dar a plasat-o pe un loc central în ceea ce privește leadershipul (Goleman, Boyatzis, Mc Kee  Primal Leadership: Realizing the Power of Emotional Intelligence – 2002, traducere în limba română - Inteligența emoțională în leadership, Curtea Veche, 2007).

Goleman descrie inteligența emoțională ca pe un amestec de stăpânire de sine, motivație, empatie, gândire liberă, tact și diplomație. În concepția lui Goleman,  inteligenţa emoţională este capacitatea personală de identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc). Finalitatea ei constă în atingerea scopurilor unei persoane, cu un minim de conflicte inter şi intrapersonale.

Modelul introdus de psihologul american are următoarele elemente:

1. Cunoașterea propriilor emoții (self-awareness), abilitatea de a le identifica și de a le recunoaște impactul asupra modului de manifestare.

2. Gestionarea emoţiilor (self-management), constând în controlul emoțiilor și alegerea celei mai bune modalități de exprimare a acestora în diferite împrejurări.

3. Conștientizarea responsabilității sociale(social awareness) – recunoașterea emoțiilor celorlalți, abilitatea de a înțelege și reacționa la emoțiile celor din jur.

4. Managementul relațiilor (relationship management) – abilitatea de a inspira, influența și dezvolta relații interpersonale astfe încât să se comunice eficient și să se evite conflictele.

Studio school/ școala atelier - o idee de succes

foto credits: Wise

În anul 2006, Young Foundation a propus un nou model de școală, încercând să găsească o soluție comună la două nevoi prioritare în Marea Britanie, și nu numai: pe de o parte, numărul mare de adolescenți plictisiți, cărora nu le place școala pentru că nu văd nicio legătură între ceea ce învață la școală și viitoarele joburi și, pe de altă parte, angajatorii care reclamă faptul că absolvenții școlilor nu sunt pregătiți pentru munca reală și nu au atitudinea, abilitățile și cunoștințele necesare. 


Prin proiectul denumit Studio Schools (denumire care reflectă  întoarcerea la ideea originală renascentistă conform căreia munca și învățarea sunt integrate, muncești învățând și înveți muncind), cu sprijinul guvernului,  au fost înființate în Marea Britanie școli mici cu 300-400 de elevi cu vârste cuprinse între 14-19 ani în care 80% din curriculum nu este parcurs în sala de clasă, ci prin proiecte practice care au loc în viața reală și sunt propuse de mediul de afaceri, ONG-uri sau alte instituții din comunitate. 

În aceste școli sunt vizate acele abilități necesare la angajare și anume abilități practice, de comunicare, relaționare, antreprenoriat, inteligență emoțională etc.  De remarcat că fiecare elev are un mentor/ coach personal cu care se întâlnește față în față foarte des pentru a-și dezvolta și urma un plan de învățare personalizat, conform propriilor nevoi și aspirații. Succesul acestor școli a fost demonstrat de rezultatele elevilor la examene (GCSE), iar ca urmare, proiectul se extinde an de an, primind sprijinul Ministerului educației și al Camerei de Comerț britanice.

Mai multe detalii pe http://www.studioschoolstrust.org/ și în pezentarea făcută de Geoff Mulgan la TED Talks. Geoff Mulgan a deținut diverse funcții în guvernul britanic și este în prezent directorul Young Foundation și autorul a numeroase inițiative în sectorul societății civile și al educației și al unor publicații de referință, cum ar fi The Art of Public Strategy: Mobilising Power and Knowledge for the Common Good.

A(u) mai trecut un an școlar

A mai trecut un an școlar și, în ciuda greutăților de tot felul, sistemul de învățământ continuă să funcționeze, dus pe umeri de miile de anonimi, învățători și profesori, care zi de zi semnează condica în școlile noastre, intră la ore și se întâlnesc cu copiii României. Mai bine sau mai puțin bine, cu entuziasm sau din rutină, predau, corectează teme, dau note, fac pregătiri pentru examene sau olimpiade, organizează excursii, serbări sau concursuri, se întâlnesc cu părinții, sunt de serviciu pe școală, completează documente cerute de inspectorate și fac multe alte lucruri, pentru ca la final de săptămână să se împartă între grijile familiei, copiii studenți care vin acasă, bucata de pământ de lângă casă care trebuie lucrată și  cursurile din proiectele POSDRU la care e obligatoriu să participe pentru că toate, nu-i asa, au același grup țintă – pe ei!  

În afară de copiii pe care îi învață carte și care îi iubesc, nu sunt importanți pentru nimeni, nu îi laudă nimeni, nu apar în presă sau la TV, nu se regăsesc poate nici pe listele cu salarii sau gradații de merit, cu siguranță că nu se află printre experții cuprinși în proiectele cu fonduri europene derulate la nivel local,  nu îi  sprijină nimeni, nu îi întreabă nimeni când li se schimbă directorul odată cu puterea politică sau dacă au cu ce să facă naveta. Și cu toate acestea, pentru că își fac datoria așa cum știu ei mai bine sau cum au mai  învățat pe la vreun curs despre metode active, ei sunt cei care de ani buni fac ca sistemul să nu se blocheze și să se facă școală în România, deși uneori e frig în clase,  toaletele sunt în curte, salariile sunt mici,  la nivel local dictează politicul, iar la nivel național nu avem încă politici educaționale pe termen lung care să ne arate o direcție  clară și o destinație cu care să fim cu toții de acord.

God bless them.

Doamnei învățătoare, cu dragoste

Oricât haos ar fi fost afară -

Ştiam că în clasa dumneavoastră

Vom găsi ordinea, dreptatea şi şansa

De a învăţa.

Si toleranţa.

Şi voie bună. Şi emoţie.

 Clasa poate fi doar o extensie a răului

Dar poate fi o oază.

Suntem înconjuraţi de imagini pline

De violenţă, de mânie şi lăcomie.

Toate izbesc cu furie în uşă.

Dar aici suntem în siguranţă.

În cămăruţa asta învăţăm

Să ne preţuim unul pe celălalt,

Să gândim, să visăm,

Să ne aflăm pacea şi să fim creativi.

(Pam Brown/Helen Exley)

Copiii și jucăriile lor

 Timp de 18 luni, fotograful italian Gabriele Galimberti a lucrat la proiectul Toy Stories  în care prezintă fotografii ale unor copii din diferite părți ale lumii, alături de cele mai prețioase bunuri ale lor - jucăriile.În toate fotografiile, copiii exprimă aceeași dorință de a se juca, dar modul în care se joacă pare a fi diferit de la țară la țară.Galimberti a descoperit că în țările mai bogate copiii sunt mult mai posesivi cu jucăriile lor( fotografului i-a trebuit ceva timp până ce copiii i-au permis să se joace cu ei), în timp ce în țările mai sărace copiii au interacționat rapid, chiar dacă aveau alături doar 2-3 jucării. Jucăriile reflectă lumea în care copiii s-au născut, statutul economic și viața de fiecare zi având influență și asupra tipului de jucării de care copilul este interesat.

Chiwa – Mchinji, Malawi

Stella – Montecchio, Italy

Pavel – Kiev, Ukraine

Cun Zi Yi – Chongqing, China

Bethsaida – Port au Prince, Haiti

Orly-Brownsville,Texas

Watcharapom – Bangkok, Thailand

Alessia – Castiglion Fiorentino, Italy

Norden – Massa, Morocco

Tangawizi – Keekorok, Kenya

 (text și foto preluate de pe http://www.featureshoot.com)