Cum să fie un inspector școlar - lecții de la Eminescu

Mihai Eminescu a fost și revizor şcolar, pentru judeţele laşi şi Vaslui, funcție pe care a îndeplinit-o mai puţin de un an (1 iulie 1875 -2 iunie 1876), dar pe care a luat-o foarte în serios. Aș zice că e un exemplu de lucru bine făcut, un model pentru cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă inspectorii școlari de azi.




În rânduri indignate de procese-verbale sau în rapoarte adresate Ministerului Instrucţiunii Publice revizorul școlar Eminescu condamnă indolenţa şi abuzurile administraţiei rurale, ia apărarea unor învăţători harnici şi merituoşi, dar cere şi pedepsirea celor leneşi şi incompetenţi, solicită încadrări pe criteriul competenţei şi, ca altădată Şincai, recomandă înfiinţarea de noi şcoli.

Junimiştii, oameni veseli, i-au dedicat şi un cântec, din care se vede că prea puţin îi interesa dramatica sforţare a poetului pentru redresarea şcolii româneşti: 

„Eminescule poete,
 Umblai în cabriolete
Zi de zi şi sat de sat
 Şcolile de inspectat..." 

Iată câteva observații și propuneri făcute de revizorul școlar Eminescu:

„D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi, mai cu seamă, să caute, astfel încât copiii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit "

„Se ştie că de când d-nul Chiţu (acesta era succesorul lui Maiorescu în funcţia de ministru al învăţământului şi cel care-l suspendase pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar n.n.)pune la cale învăţăturile publice, programa scoalelor elementare şi secundare este atât de încărcată, încât ameţeşte şi pe învăţători. Această încărcare însă îşi are izvoarele ei în lipsa de solide cunoştinţe pedagogice a celor ce dispun cu atâta uşurinţă de capetele copiilor, ca şi când soarta generaţiei viitoare n-ar atârna de claritatea şi temeinicia gândirii acelor capete, in faptă însă, şcoalele elementare şi secundare nu sunt școale de învăţătură propriu-vorbind, ci de educaţiune. De acolo perceptul pedagogic: non multa, sed multum. Într-adevăr, cunoştinţe puţine, însă bine pricepute şi bine mistuite, limpezesc conştiinţa, formează o cărare bătută a cugetării, o normă care reglează întreaga viaţă intelectuală." 

Vorbind despre promovare, Eminescu se manifesta împotriva imposturii şi superficialităţii, neputând tolera „evidenţierea învăţătorilor", pe criteriul promovabilităţii, ci pe acela al progresului şcolar real, constatat în urma unor inspecţii şcolare serioase. Ceea ce înţelegem azi prin „salariu de merit“ sau „gradaţie de merit" era intuit şi propus de Eminescu, atunci când se gândea la o „remuneraţie diferenţiată a învăţătorilor".

 Eminescu a intuit, de asemenea, un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi; pe când adică va fi și şcoala, şcoală, statul, stat şi omul, om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire, tocmai aceasta din urmă lipseşte".

(text preluat si adaptat din  http://www.rasunetul.ro/eminescu-despre-invatamantul-primar)