Despre simulări

Îi trimitem în școli nepregătiți suficient în formarea inițială, îi lăsăm să se descurce singuri în cancelarii, îi împovărăm cu muncă administrativă, îi plătim prost, nu le dăm timp pentru reflecție și îi forțăm să intre în cursa contra cronometru care înseamnă învățarea la noi, dar avem pretenții de la profesori să fie zmei. Ei bine, nu sunt, pentru că nu au cum să fie. Îi putem evalua cât doriți (mă întreb cine poate face asta?), alții mai buni nu avem și, oricum, nu avem cu cine să îi înlocuim pe cei care nu își fac treaba (avem deficit mărișor și nici nu dă nimeni năvală să aibă această meserie).

Și-au pus decidenții vreodată problema că profesorii trebuie ajutați să performeze mai bine, că inspectorii trebuie să fie antrenorii de care au nevoie, că în școli e nevoie de monitorizarea progresului elevilor de la o perioadă la alta, pentru a putea fi evitată din timp acumularea de goluri în învățare? Ne-au dat decidenții răspuns la întrebarea de ce nu au fost acoperite golurile în învățare cauzate de pandemie, care acum își arată efectul, mai ales la matematică, disciplină la care, dacă ai rămas în urmă și nu ai înțeles ceva la un moment dat, lucrurile devin tot mai complicate?

Simulările pentru examen ne arată unde ne aflăm cu pregătirea, e un moment de analiză și reflecție și de planificare a ceea ce este de făcut până la examen. Ce se poate face după aflarea rezultatelor este ca FIECARE profesor să discute cu FIECARE elev lucrările, cu atenție, cu aplecare, cu răbdare, pentru a vedea ce se știe și ce nu și, mai ales, pentru a stabili împreună măsuri pentru lunile care urmează.

Problema nu sunt simulările, de vină nu sunt copiii sau profesorii, ci acest sistem învechit și încremenit, care nu a pus educația din România pe o traiectorie care să corespundă cu realitatea vremurilor de azi. Problema este acest examen de EN care nu își are rostul la 14 ani. O spune și OECD în analiza pe care a făcut-o evaluării din România în 2017.