Când umbli la planurile-cadru

Când umbli la planurile-cadru, te atingi de curriculum și decizi ce discipline trebuie să învețe copiii și în câte ore pe săptămână. Ori acesta este un lucru mult prea important ca să nu îl faci temeinic, mai ales că e o zonă sensibilă pentru multe categorii – pentru profesori (pentru care ore în minus înseamnă norme mai puține), pentru societatea civilă (care vrea schimbări majore și de fond, nu cosmetizări contextuale), pentru elevi (care vor să învețe și altceva decât conținuturi specifice unor materii), pentru părinți (care sunt nemulțumiți de cum funcționează sistemul în general).

Prin urmare, a schimba pe ici pe colo planurile-cadru de gimnaziu ( luăm o oră de română de la clasa a 5-a, scoatem (pe neașteptate!) ora de latină - cum să nu produci reacții??, nu mai predăm cultură civică, ci bucăți din ea – o mișcare nejustificată, după părerea mea, mai ales că acesta chiar era un domeniu cu programe și manuale bune, se specializaseră și profesorii) este o greșeală de strategie care, posibil, va conta în ecuația unei reforme de substanță, ce are nevoie de o pregătire bine gândită și un necesar consens la nivel de societate și de factori implicați – profesori, elevi, părinți.  

La noi, ca și în multe alte părți ale lumii, e nevoie de o reformă curriculară cuprinzătoare, nu de una făcută pe bucăți mici, pentru că, așa cum spunea un renumit expert în educație ”pentru a ajunge la lună nu te apuci să repari un vagon de tren, trebuie să lucrezi cu racheta”.

Nu sunt specialistă în curriculum, dar, din îndelungata experiență de școală și de analiză a ce se mai întâmplă în educație prin astă lume, știu că atunci când te pornești să regândești ceva în acest domeniu (și nu numai), o faci pe îndelete și procesual, pornind de la studii și analize locale, de la  rezultatele cercetărilor și cele ale evaluărilor proprii, de la ce spun experții, elevii, profesorii și părinții și raportându-te la tendințele preconizate pentru viitor și la nevoile identificate și la tine în ogradă, și pe plan internațional.Și, mai ales, o faci consultându-te și dialogând cu toți cei interesați (așa cum văd că se intenționează, totuși, și la noi), pentru că la o înțelegere comună ajungi doar dacă explici pe înțeles, convingător și cu argumente solide, de ce e nevoie de schimbare, ce schimbi și cum schimbi.

De ce ?

În mai toate țările preocupate de viitorul lor se fac eforturi de a adapta școala la lumea din jur, tot mai globalizată și mai tehnologizată (elevii de azi sunt”nativii digitali”, ”generația Z” etc.) și care se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit până acum în istorie.

Competențele necesare în societate și pe piața muncii s-au schimbat, iar pentru că, în acest moment, școala nu le formează, e nevoie să regândim aproape tot ce are legătură cu această instituție – curriculum, organizare și funcționare, management și leadership, formarea profesorilor, relația cu comunitatea, evaluarea și asigurarea calității.

O întrebare pe care ar trebui să o adresăm obsesiv, ca pe o reclamă la televizor, până îi conștientizăm importanța, e cea pusă de Heidi Hayes Jacob în cartea ”Curriculum 21”:

”Pentru ce îi pregătiți pe elevii voștri?Pentru 1973?1995?Puteți spune cu mâna pe inimă că școala dumneavoastră are un curriculum/ un program care îi pregătește pe elevi pentru anul 2016 sau anul 2020? Puteți spune că îi pregătiți măcar pentru prezent?

Ce?

Aici e de hotărât cu toată lumea, prin dialog și consultare largă, pe ce valori de bază dorim să ne așezăm, ce principii să punem la temelia actului educațional. În prezent, cam pest tot în lume, se vorbește de faptul că fiecare copil e ”un rezervor de talente”(Ken Robinson) și valoros în felul lui, de personalizarea învățării, de nevoia de a crea”starea de bine” a copilului, de democrație în școală și vocea elevilor, de cât de mult contribuie muzica și teatrul la dezvoltarea personală și multe altele, pe care le găsim în cărți, prezentări, studii și analize.

Apoi, pentru că în lumea de azi și, mai ales, în cea de mâine, nu mai e de ajuns să fii bun la matematică sau la desen sau la sport sau la chimie, decidem și ce competențe vrem să formăm în școală, cele fără de care un adult nu mai poate funcționa cu succes în viitor - așa numitele ”minți pentru viitor” cum le numește Gardner, competențe transversale, precum gândire critică, capacitatea de a inova, rezolvare de probleme, antreprenoriat, creativitate, muncă în echipă, adaptare la situații noi, participare, comunicare, IT, înțelegerea altor culturi, ”mindfulness” și păstrarea echilibrului interior etc.

  

Cum ?

Dacă ai consens pe ”de ce?” și ”ce?”, răspunsul la ”cum o faci?” se dă probabil cu mai multă încredere în reușită, deși aici e marea provocare. Căci sunt multe de schimbat: programele, procentul de curriculum local/ la decizia școlii ( care  e extrem de mic), metodele de lucru, cultura și atmosfera din școli, rolul profesorului. Și aici, drumul e lung.

De aceea tot zic eu, de ceva vreme, să nu mai așteptăm, ci să începem să schimbăm care, ce și când putem, pe la firul ierbii.