Solomon Marcus, articol pe Contributors, azi. Îl preiau în întregime, să completăm seria de lecții de la un mare om:
1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar
Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri ; ca privesti cerul si
pamantul ; ca te misti ; traieste-le ca mari evenimente. Bucura-te ca
ai schimbat un zambet cu un copil care a trecut pe langa tine. Toate
acestea sa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens, ca
merita sa fie traita, ca este un dar pentru care cei care te-au adus pe
lume si te-au crescut au dreptul la iubirea si recunostinta ta.
2. Nevoia de improspatare
Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul.
Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu le acordam nicio
atentie, cum de fapt se si intampla in general. Rutina nu poate si nu
trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmeaza
reguli precise, tin de civilizatie. Problema este de a reduce rutina la
minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se intampla din pacate
frecvent. Asa cum avem grija zilnic sa ne improspatam corpul prin
odihna, prin miscare si prin folosirea apei si sapunului, avem nevoie si
de o improspatare a mintii, a simturilor, a sufletului nostru. Sa ne
trezim in fiecare dimineata capabili de a arunca o privire proaspata
asupra lumii, cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a
simturilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapatam, sa
recuperam candoarea copilariei.
3. Nevoia de intrebare si de mirare
Eram in copilarie intr-o permanenta stare
interogativa, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata spectacolului
naturii si al lumii, al propriei mele fiinte. Pentru a da un singur
exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de nazdravaniile creierului meu, in
materie de memorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand ma las prada
somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate imi vor oferi visele din
noaptea respectiva. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna
pofta de viata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand sunt
intrebat: de ce traiesti ? ii raspund: pentru a ma mira.De prea multe
ori, scoala, in loc sa intretina si sa dezvolte aceasta nevoie, o
anihileaza. Dar daca nu ne mentinem starea de curiozitate, de mirare, de
dorinta de a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atunci nu ne
putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor
neelucidate, nu putem sesiza amploarea si natura ignorantei noastre.
4. Nevoia de indoiala si de suspiciune
Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea,
nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indoiala este semnul clar
al naturii ganditoare a fiintei umane. Un acelasi lucru poate fi
considerat din mai multe puncte de vedere si, in aceste conditii,
spiritul critic ne obliga la o analiza comparativa, care uneori nu
conduca la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilitati,
fiecare fiind descrisa in termeni de grad de plauzibilitate. In justitie
se lucreaza cu prezumtia de nevinovatie. In educatie si in invatare,
este recomandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nastem
criticand ; plansul nou-nascutului este reactia sa critica fata de o
nemultumire. Sa privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se
livreaza de la catedra, de la o tribuna, de pe internet, din carti, din
orice fel de publicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul unei
crime suspecteaza totul. Educatorii, profesorii ar trebui sa fie primii
care sa recomande, sa stimuleze aceasta atitudine la elevi, la studenti,
sa le spuna acestora: « Cel mai clar semn de respect pe care mi-l
puteti arata este sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimic din
ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sa va asigure de
adevarul si de interesul spuselor mele ; daca nu ma intelegeti, sa nu ma
lasati sa trec mai departe, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se
pare ca nu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacordul ». O
atitudine similara se cuvine a fi adoptata fata de litera tiparita, din
manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze
intr-un a toate stiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe
care-i instruieste : « nu stiu », « nu inteleg nici eu» ; iar atunci
cand cineva din banca ii corecteaza o scapare, o greseala, sa-i
multumeasca pentru atentia acordata. Uneori introduceam deliberat o
greseala in prestatia mea, pentru a testa vigilenta studentilor. Nevoia
de indoiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu o alta, opusa:
nevoia de complicitate la o conventie. De exemplu, mergem la un
spectacol de teatru. Ne supunem prezumtiei de complicitate la conventia
de fictiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordam credit. Dar
spiritul nostru critic nu inceteaza sa functioneze si avem dreptul,
ulterior, sa ne exprimam eventuala insatisfactie, sa pretindem ca
autorii spectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pe care
le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unui roman etc.
5. Nevoia de greseala si de esec
De cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim furculita, cutitul si lingura ! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem ! Este clar ca invatarea, drumul spre dobandirea unui nou comportament trec
prin greseli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru a ne
imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capacitati. Trebuie deci sa
distingem intre greselile de acest fel, care au un rol pozitiv,
benefic, si greselile ordinare, facute din neatentie sau ca urmare a
altor imperfectiuni senzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul,
la modul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului denota o
confuzie grava, pe care totusi o comite mereu practica educationala.
Auzim mereu : « cine a gresit, sa plateasca ». Dar exemplul copilului
care cade inainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parinte
normal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acest esec trebuie sa ne
stea mereu in fata.
O veche vorba latineasca de intelepciune ne aminteste ca a gresi este omenesc.
Dar reflectia respectiva continua prin a condamna perseverarea in
greseala. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repeti mereu
traversarea strazii pe culoarea rosie a semaforului este intr-adevar de
condamnat si de sanctionat; in general, nerespectarea deliberata a unor
reguli ale comportamentului uman, social este de sanctionat si aici
intra in functie justitia si morala ; dar sa comiti mereu greseli, alte greseli, in incercarile in care te aventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri ale unor oameni de
seama, in tentativa de a spori cunoasterea umana. S-ar putea scrie o
istorie a omenirii centrata pe greseli si pe esecuri. O mare parte,
poate cea mai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care au
deschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea sociala au inclus
greseli, ca un produs secundar al noutatii ideilor lansate. Mai mult,
mergand pe urmele unor greseli comise in lucrari sau actiuni temerare,
s-a ajuns la aparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare.
« Greseala matematica, sursa de creativitate » a fost de mai multe ori
titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu :
noua stiinta a haosului a fost initiata de Henri Poincare in tentativa
sa de a inlatura o greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica
cereasca. Am putut verifica personal si banui ca e adevarat in general
faptul ca drumul spre multe (poate cele mai multe) idei si teoreme
matematice a urmat o cale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii,
greseli de tot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele sunt
acreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceasta istorie
zbuciumata mi se pare esential, daca vrem sa intelegem natura profunda a
creatiei umane. Personal, am facut aceasta experienta pe unele situatii
din matematica, din informatica, din lingvistica, din domeniul
literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.
Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, este esential sa educam
rezistenta la esec, intelegerea faptului ca esecul este normal ; mai
mult : dintr-un esec este totdeauna ceva de invatat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de
la fotbal si tenis la sah si go. Ele au un rol important si merita
atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la ele ma gandesc acum. Am in
vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a
intelege cele percepute prin simturi s prinobservatie directa, nevoia de
si dreptul la greseala si esec, fara a fi pedepsite. Am considerat
astfel de exemple la punctul anterior: cum invatam sa ne tinem pe
picioare si sa mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafata
Pamantului trece prin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un alt
joc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, de toti copiii lumii:
jocul de-a v-ati ascuns. Eu ma ascund iar tu ma cauti si daca
ma gasesti, ai castigat. Acest joc nu face decat sa imite un altul, pe
care natura, lumea il practica fata de noi, la orice varsta si de la
inceputurile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelege
lumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune: « cauti sa ma
intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lucrul pe care-l cauti este mai
interesant, mai semnificativ, cu atat il ascund mai bine si il fac mai
greu de gasit. Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat,
cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi altele decat cele
la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-l gasesti, dar gasesti
altceva; uneori mai interesant decat ceea ce cautai initial ». Invata sa
savurezi acest spectacol al omenescului, sa te imbeti de el – si din
nou sa simti ca viata merita sa fie traita. Cautarea se dovedeste de
multe ori mai importanta decat gasirea. Placerea de a urca un munte sta
in primul rand in a savura fiecare moment al parcursului, chiar daca nu
ajungi in varf. Mai e si un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de
multe ori cauti ceea ce deja ai gasit. Gasesti ceva ca o banuiala, o
intuitie, o extrapolare a unor observatii empirice. Dar ai nevoie de o
confirmare mai convingatoare. Asa se intampla, de exemplu, ca in
matematica multe teoreme sunt ‘gasite’ mult inainte de a fi
demonstrate ; cazul teoremei lui Pitagora, gasita empiric mult inainte
de Pitagora.
Dar toata cautarea la care ne referim ce este altceva decat
invatarea, descoperirea, inventia ? Nevoia noastra de a intelege lumea,
de a ne intelege pe noi. O cautare care trebuie sa valorifice toate
nevoile umane discutate anterior, dar si pe cele care urmeaza.
7. Nevoia de identitate
Aici se afla o provocarea majora, dramatica, si o sansa de a da
vietii noastre o motivatie superioara. Direct implicate sunt toate
celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate
individuala, prin faptul ca fiecare fiinta vietuitoare de pe aceasta
planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ‘cuvinte’ pe
alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este
acelasi pentru toate fiintele traitoare pe planeta Terra. Dar ordinea in
care sunt asezate elementele alfabetului in alcatuirea ADN-urilor este
alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinta umana are o identitate
biologica specifica. Ne nastem preluand o intreaga mostenire genetica de
la parinti si, prin intermediul lor, de la bunici, strabunici etc.
Preluam o seama de trasaturi, deprinderi, reprezentari, judecati si
prejudecati determinate de contextul geografic si istoric in care ne
dezvoltam. Toate acestea ne confera o identitate genetica, de familie,
de loc geografic si de moment istoric, deci o identitate locala, una
regionala, una nationala, de limba, de credinta. Aceasta identitate pe
care natura si istoria ne-o imprima, de multe ori fara a ne da seama,
ramane pentru prea multi oameni singura lor identitate. Prea multi
oameni nu simt nevoia unei identitati mai bogate decat aceea primita
fara vreun efort personal. In perioada trecerii de la copilarie la
adolescenta ar trebui sa inceapa constientizarea nevoii de construire a
unei identitati mai bogate decat aceea cu care ne-a inzestrat natura.
Cum sa facem sa educam la cat mai multi tineri aceasta nevoie (
valorificand critic, selectiv, identitatea primita de la natura) ? Cum
sa-i facem pe tineri sa constientizeze faptul ca in conditiile actuale
ale globalizarii de toate felurile actioneaza asupra noastra, direct sau
indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele
regionale, nationale, europene, occidentale si planetare ? Sa le
explicam tipologia identitatilor culturale: balcanica, dunareana, a
Marii Negre, sud-est europeana, central europeana, mediteraneana,
europeana, occidentala, planetara dar si tipologia care rezulta din
diversitatea lingvistica, de credinte, de civilizatii. Se intampla un
lucru fara precedent in istoria omenirii: numeroasele identitati ale
fiintei umane, aflate intr-o dinamica permanenta si o interactiune
continua, nu mai pot fi intelese decat concomitent, formand un sistem.
Sau le intelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea si internetul au o
contributie esentiala la aceasta noua configuratie a identitatilor.
Educatia nu reuseste sa faca fata acestor probleme, nici nu prea le are
in atentie. Dar tensiunile existente intre diferite identitati ale
fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in
ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie ; aici isi
afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala. Posibiltatea
unei dezvoltari armonioase a identitatilor ramane deocamdata doar un
proiect.
8. Nevoia de omenesc si de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esential, in care al doilea termen este : alteritatea.
Niciunul dintre ei nu se clarifica in absenta celuilalt. La orice
nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit.
Diferenta se poate referi la varsta, la sex, la nationalitate, la limba,
la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultura, la pozitie
sociala, la apartenenta politica, la filosofie a vietii, la preferinte
literare sau de orice alta natura etc. Sa fim pregatiti sa intelegem
omenescul in diversele sale ipostaze, sa admitem ca tocmai infinita sa
diversitate ii da farmec. Nu exista doua fete umane identice, nu exista
doua voci umane identice, nu exista doua priviri umane identice. Dar
dincolo de aceasta diversitate, toti copiii lumii au o prospetime
cuceritoare, toti alterneaza rasul cu plansul, toti rad la soare, toti
indragesc miscarea si jocul, toti ard de curiozitate. Omenescul este o
sursa nesfarsita de delectare, de minunare. Iata, pentru a alege numai
una din fermecatoarele manifestari umane: vorbirea, limba. Cata
subtilitate, cata finete, cat joc al nuantelor iti ofera cuvintele,
frazele, discursul ! Muzica lor, semnificatia lor. Cat de placut e sa
constati ca reusesti sa spui ceea ce ai gandit, dar cat de usor, pe
nesimtite, frazele derapeaza si nu mai exprima ceeace ai dorit ! O
continua alternare a gasirilor si a ascunderilor, a confirmarilor si a
frustrarilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor si
uitarilor ; sau trecerile insesizabile de la zambet la lacrima, de la
gravitate la duiosie. Iata un pariu major al educatiei: sa-i antrenam pe
copii sa savureze omenescul in intreaga sa diversitate. Omenescul nu
este ca jocul de tenis, unde castigi in dauna altora, care pierd ;
omenescul poate fi universal castigator. La animale, o pornire
instinctiva vede in diferenta o adversitate. Pentru ca oamenii sa nu
reproduca si ei acest comportament, este nevoie de o educatie
corespunzatoare, altfel se intampla ceea ce vedem mereu : baietei de
clasa a treia primara care se iau la bataie pentru ca « eu am spus
intr-un fel iar el a spus altfel ».
De la omenesc, nu e decat un pas pana la omenie. Nevoia de a fi bun,
generos, de a darui, de a-i contamina pe altii de bucuria vietii. De a
adopta in comportamentul tau prezumtia de solidaritate cu
ceilalti oameni. Copiii care se formeaza in acest fel (iar internetul ar
putea avea aici un rol esential) vor putea fi mai greu antrenati in
razboaie de tot felul.
9. Nevoia de cultura
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultura stiintifica,
literar-artistica, tehnologica, religioasa, filosofica etc. Culmi ale
spiritualitatii umane, in matematica, astronomie, fizica, chimie,
biologie, filosofie, literatura, muzica, arte vizuale, teatru, stiinte
juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice si,
mai recent, in film si in disciplinele informatiei si ale comunicarii
stau marturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de
patrundere, de imaginatie, de descoperire si de inventie. Dar cine
beneficiaza de ele, cati sunt cei care au acces la aceste piscuri, le
inteleg, isi pot umple sufletul si mintea de intelepciunea si frumusetea
lor, se pot astfel inalta spiritual mult peste starea de animalitate ?
Cati sunt cei care ajung sa traiasca fiorul unui vers, al unei povesti,
al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei
sculpturi, al unei ecuatii, al unei formule chimice, al tabelei lui
Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene,
al relativitatii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualitatii
Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii,
adolescenti, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau
Chopin ? Cate priviri aflate in dimineata vietii ajung sa se desfete in
prezenta unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brancusi ? Va fi
in stare educatia publica sa preia acest mesaj ? Mai avem timp de asa
ceva ? Un timp de contemplare, de suprema emotie. Nu cumva eliberam pe
banda rulanta diplome de diverse grade, fara acoperire culturala ? Si
daca nu au acoperire culturala, ce sunt posesorii acestor diplome
altceva decat, in cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Si daca nu
prea au nevoi culturale, ce motivatie mai profunda pot da vietii lor ?
Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materiala, au totusi
un statut de sclavi culturali. Sa nu-ti fie mila de ei ? Sa nu-i
compatimesti ? Nu cumva se afla aici sursa principala a derapajelor de
ordin civic, moral, juridic, a violentei verbale, psihice, fizice ?
Care este nivelul de cultura al celor ce ne conduc, ce repere umane au
ei ? Ce anume da un sens vietii lor ?
10. Nevoia de transcendenta
Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe
care o poate capata nevoia de a da un sens vietii. Etimologic, trans inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara.
Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi
exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa
incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul
ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei
senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti Asa au aparut
geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului;
fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului,
energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman,
inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre
subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de
toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din
cele trei principii ale logicii aristotelice : identitate,
necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste
frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc.
Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane) si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica).
Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care
nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor
operatii elementare, aplicate numerelor intrewgi si unei variabile x. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent.
In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in
muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu
Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele
mai importante si dintre cele mai neglijate. Traim acum un moment al
unui nou inceput. Voi, oameni ai scolii si ai universitatii, voi elevi
si studenti, voi, parinti ai elevilor si studentilor, voi, oameni de
cultura, intelectuali, ce ar fi sa valorificam a doua nevoie evocata
mai sus si sa ne improspatam ?
(sursa:http://www.contributors.ro/editorial/zece-nevoi-umane-de-care-educatia-ar-trebui-sa-tina-seama/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu