Dimineață la Pucioasa - în așteptare

Așteptarea de dedesubt. Când te gândești că acolo e o întreagă primăvară!

”If roses flowered throughout the year, think what we’d miss.  That wonder in winter of putting out a hand to those dreary sticks and knowing that somewhere is hidden the culmination of next summer.” (Mirabel Osler)


"In the depths of winter I finally learned there was in me an invincible summer."(Albert Camus)

In a Vase on Monday - stele și păsări

În ultima zi de luni din acest an, cu gândul la ce va să vină, a ieșit o vază veselă, din crenguțe de vișin, păsări și stele. Un an colorat să fie!

Lighting your own snow lantern

O tradiție de Crăciun de prin țările nordice,  cred că e despre  a-ți lumina mintea și sufletul și a-ți găsi propria cale - ”lighting your own snow lantern” în grădina proprie,  lumilyhty.

foto credits:nordic-aputsiaq.blogspot.ro

Ce să mai punem în curriculum

Mark DeNicola, de la of Collective Evolution, vorbește despre ce 8 domenii de interes ar trebui incluse în curriculumul școlar și de ce:



1.Grădinărit
2.Alimentație sănătoasă
3.Meditație/ reflecție personală
4.Jurnalism/ scriere personală
5.Sprijin acordat comunității
6.Media alternative și teoriile conspirației
7.Vizionarea unor filme documentare
8.Comunicare în grup și în perechi

Complet de acord cu 1, 4, 5,7 și 8, pe care le-am  introdus/ le-am văzut ”în acțiune” în diverse proiecte educaționale.

Despre urări (siropoase)

foto credit: Kew Gardens

Un articol de azi al dlui Viorel Ilișoi pe care îl preiau în totalitate, pentru că eu încă trimit oamenilor pe care îi prețuiesc felicitări scrise de mână, pentru că îmi amintește de plăcerea cu care, pe vremea când eram directoare, trimiteam prietenilor micii noastre comunități educaționale doar felicitări făcute și scrise de copii și pentru că, la urma urmei, e vorba tot de educație:

”Un zgomot surd, persistent, strică frumuseţea colindelor de Crăciun. Este corul limbilor uscate, al gurilor în care cuvintele sună ca nişte grăunţe în băşica de porc. Este invazia urărilor kitsch, scrise cu surcica de anonimi fără talent şi preluate cu toptanul de inşi la fel de netalentaţi şi fără gusturi.

Când deschizi mail-ul şi vezi „Fie ca lumina sărbătorilor să coboare...“ nici nu citeşti mai departe. Ştii că va urma „peste casele voastre şi să vă aducă în suflet bucuria naşterii lui Hristos” sau ceva asemănător. O urare pe care, ciocănită pe ici-pe colo, pe la tinicheua formulării, ai mai primit-o şi la Paşti, de toate sărbătorile creştine şi la ziua ta. Trimiţi talaşul verbal la coş. Vrei să-ţi îndepărtezi de pe limbă gustul imaginar de rumeguş mucegăit. Încerci să-ţi ştergi de pe retină imaginea unei jucării vechi, mişcată de un mecanism rudimentar, care oferă la nesfârşit, scârţâind, aceeaşi floare de tablă cu petale vopsite ţipător. Dar nu poţi. Poşta electronică îţi livrează necontenit urări de mucava. Şi atunci tragi oblonul ghişeului virtual şi-ţi clăteşti ochii cu o felicitare veche, scrisă de mână, scoasă din cutia cu nimicuri pe cât de inutile, pe atât de dragi; aceea cu un copil înotând prin nămeţi, dând din poalele cojocelului ca din aripi şi bătând cu clopoţelul lui argintiu în luna cu sclipici de aur.

Cine sunt cei ce îţi zvârl pe geam pocnitorile astea? Prietenul tău bun. Colegul de birou, şeful, subalternul. Amicul de pe Facebook. Fratele aflat departe. Furnizorul de gaze. Primarul care îţi va cere să-l realegi. Hypermarketul care te aşteaptă să-ţi stoarcă portofelul cu hyper-oferte false. ONG-ul care aşteaptă o donaţie. Toţi, pătrunşi de spiritul Crăciunului, îşi amintesc de tine. Şi în loc să te bucure, te fac să te simţi prost. Pufneşti de supărare că expeditorul te-a pus la grămadă într-o mulţime amorfă şi a slobozit deasupra tuturor stropitoarea cu urări. Mesajul searbăd, prefabricat, seamănă prea mult cu o bomboană fără gust şi fără miros, dată tuturor, s-o treacă din gură în gură, când tu ai fi vrut, măcar de la cei dragi, o urare simplă, din inimă, scrisă cu mâna lor, cu cuvintele lor, pentru tine.

Dar nu poţi, veţi spune, să scrii mesaje diferite pentru toţi! Nu mai e ca pe vremea matale, tataie, când aveai zece prieteni, le trimiteai câte o felicitare în plic – şi gata! Poate şi atunci le scriai tuturor acelaşi mesaj, dar ei nu puteau să ştie asta fiindcă nu aveau Facebook şi nu îşi puneau urarea pe wall, s-o vadă toţi. Lumea acum s-a mărit, avem zeci, sute de prieteni, e imposibil să-i scrii fiecăruia în parte.

Aşa e, dar tot nu e obligatoriu să trimiţi urări imbecile.

Nu toţi pot scrie o urare frumoasă. Nu toţi pot scrie zeci, sute de urări diferite. E greu să scrii lucruri chiar simple, dar mereu altfel. Poate nu ai talent. Poate ai talent, dar nu-ţi vine inspiraţia. Nu căuta să fii original cu orice preţ. Nu trebuie să scrii musai o capodoperă. Nu încerca să faci poezie unde nu e cazul. Nu te chinui să strecori o poantă, dacă nu-ţi vine. Nu încerca să pari altceva decât eşti, mai deştept, mai bun. Nu încerca să transmiţi altceva decât ceea ce simţi cu adevărat pentru cel căruia îi scrii. O urare ca asta: „Dragul meu prieten, îţi doresc un Crăciun fericit, să fii sănătos şi să scrii frumos” m-a bucurat nespus, am simţit în cuvintele astea simple şi directe bătaia de inimă a celui care le-a scris. Cu cât îmbrobodeşti mai mult mesajul în formule sofisticate, siropoase, epatante, cu atât vei transmite mai puţin, chiar vei obţine un rezultat contrar. O urare nu este o probă la un concurs literar. E ceva cald şi direct ca o îmbrăţişare. Scrie cum simţi, cum îţi vine!

O urare copiată de la alţii arată în primul rând nesimţirea celui ce face asta. Dacă e şi imbecilă, cum sunt mai toate mesajele care ţiuie strident prin telefoane şi prin e-mail-uri, arată incultura şi lipsa de bun-gust a expeditorului. Arată lipsa lui de respect faţă de cel căruia îi scrie. Şi poate că nu tehnologia şi ritmul trepidant al vieţii noastre provoacă avalanşa asta sufocantă de urări reci, ci dispariţia trărilor autentice din aceste mari festivaluri comerciale care au devenit sărbătorile noastre. Le trăim mecanic şi urăm mecanic. Inima nu le mai şopteşte celor mai mulţi dintre noi, sau ei nu mai ascultă, acele cuvinte simple care umplu sufletul. Iar respectul e doar o poveste veche ca o felicitare îngălbenită într-o cutie cu amintiri de preţ.”

(sursa aici:Fie ca urarea sa-ti stea in gat!)

Dimineață la Pucioasa - think pair

Dimineață la Pucioasa – în a doua zi de Crăciun, un dar venit din Scoția, two turtle doves, think pair.
Sărbători frumoase!

In a Vase on Monday - 22

In a vase on Monday (flowers from my garden) - 22, cu muguri de decembrie de la magnolie, Gaultheria și recunoștință.Multă.

Cea mai scurtă zi

Cea mai scurtă zi, dar cea mai plină de semnificații, de tot felul. Am pus primul ornament, în așteptarea zăpezii și a unor vremuri mai bune.

Ce își amintesc copiii despre profesorii lor

Lori Gard este educatoare la Bloomfield Elementary School din Canada. Textul-scrisoare intitulat ”Ce își amintesc copiii despre profesorii lor”, pe care ea l-a publicat pe blogul personal în semn de susținere pentru o colegă mai tânără, a fost preluat și de Huffington Post și, de atunci, e tot mai citit de profesori din întreaga lume. Iată-l azi și în limba română (în dar, cu drag!), un mesaj remarcabil despre ce este, de fapt, vorba în educație și ce înseamnă un profesor bun:
 
”Draga mea  tânără profesoară de la capătul coridorului,

Te-am văzut cum ai trecut în viteză pe lângă mine. În mare grabă, să apuci să  bagi ceva în gură până nu sună iar copoțelul de intrare. Am văzut după ochi că erai tensionată. Aveai cute pe frunte. Și te-am întrebat cum îți mai merge și ai oftat.

”Bine, ce să zic”, mi-ai răspuns.

Dar știam că nu era nici pe departe ”bine”.  Am observat cât erai de stresată. Și era clar că presiunea creștea. Și m-am uitat la tine și am hotărât să te opresc chiar în acel moment și în acel loc. Să te întreb cum îți merge cu adevărat. Oare am făcut acest lucru pentru că am văzut în tine o fărâmă din ceea ce sunt chiar eu?

Mi-ai zis că ești foarte ocupată, că sunt multe de făcut. Că e prea puțin timp să le faci pe toate. Am ascultat și apoi ți-am spus cam așa.

Ți-am zis să ții minte că, în cele din urmă, nu e vorba despre planuri de lecții. Nu e vorba de chestiile alea drăguțe pe care le facem noi, profesorii,  tot felul de materiale  pe care le creăm, poveștile pe care le citim, citatele pe care le plastifiem. Nu, nu astea contează cel mai mult.

Și m-am uitat la tine cum stăteai acolo  împovărată de griji și stresată și ți-am zis că ce contează e să fii cu adevărat acolo pentru  copiii aceia care sunt elevii tăi . La final, cei mai mulți dintre ei nu își vor aminti ce planuri de lecție grozave ai scris. Nu își vor aminti ce materiale nemaipomenite ai afișat pe pereții clasei. Cât de corect așezate și cât de curate erau rândurile de bănci.

Nu, nu își vor aminti nici de cât de minunat arăta sala de clasă.

În schimb, își vor aminti de tine.

De bunătatea ta, de empatia ta. De grija și preocuparea ta. Își vor aminti că ți-ai făcut timp să îi asculți. Că te-ai oprit să îi întrebi ce mai fac. Nu așa, de complezență, ci ce mai fac cu adevarat. Își  vor aminti de ce le-ai spus despre tine - desprea casa ta, despre câinele tău, despre copiii tăi. Își vor aminti de râsul tău. Își vor aminti că ai stat cu ei la masa de prânz și ai vorbit cu ei.

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează ești doar TU.

Ce contează pentru acei copii care stau în fața ta cu picioarele strânse sub băncile alea în care abia mai încap, ce contează pentru ei ești  tu.

Tu ești cea care le marchează viața.

Și, când am văzut că aveai lacrimi în ochi și te cuprindeau  emoțiile, ți-am zis să nu te mai omori așa cu firea și ți-am zis că propriile tale așteptări  sunt cea mai mare sursă de stres. Pentru că noi, cei cărora le pasă cu adevărat, suntem adeseori mai duri cu noi înșine decât sunt elevii noștri. Ne chinuim mintea pentru că uneori dăm greș .Ne spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim  până la epuizare să facem o lecție bună. Sau cea mai dinamică activitate. Sau cea mai atractivă prelegere.

Pentru că vrem ca elevii noștri să creadă că suntem cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența prin a face.Uităm însă un lucru și o facem adesea. Excelența se atinge  mai ales prin a fi.

A fi disponibil.

A fi bun la suflet.

A fi compătimitor.

A fi transparent.

A fi autentic.

A fi înțelept.

A fi tu însuți.

Și toți elevii pe care îi știu au avut cuvinte de laudă pentru profesorii  care au arătat că le pasă.

Vezi tu,  în cele din urmă copiii văd adevărul. Și dacă profii mai vorbăreți  îi fac să se simtă bine o perioadă de timp, doar empatia constantă îi ține pe copii legați de noi. E vorba de relația pe care o construim cu ei. De timpul pe care îl investim pentru ei. Sunt acele mici feluri în care știm să ne oprim și le arătăm ca ne pasă. E dragostea pe care o împărtășim cu ei:  dragostea de învățătură. Și de viață. Și, cel mai important,  de oameni.

Și în timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în profesia noastră, în aceste zile de constrângeri financiare și sub presiunea unor cerințe tot mai mari care vin ”de sus” trebuie să rămânem pe calea cea bună. Pentru noi  înșine și pentru elevii noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.

Tu, profesorul, ești cel care contează  pentru ei cu adevărat.
Așa că, du-te înapoi  în clasa ta și privește cu atenție. Uită-te la ce se află dincolo de teancul de hârtii de pe catedră, dincolo de lista de  e-mailuri  care te așteaptă. Și vei vedea că e în tine, chiar acolo în tine însuți. E acolo, puterea de a avea impact e acolo. Șansa unică, care ți se dă  o dată în viață, de a produce o schimbare și a influența  destinul  unui copil. Iar tu poți face asta  chiar acum.

Acolo unde te afli, așa cum ești.

Pentru  că ceea ce ești tu acum e ceea ce trebuie să fii pentru ei azi. Iar cine vei fi tu mâine va depinde mult de cine și de ce decizi tu să fii azi.

Iar asta e în tine. Știu sigur că este.

Cu drag,

Cealaltă profă de la capătul coridorului

 (sursa:  http://pursuitofajoyfullife.com/)

Reforma la firul ierbii este și pe facebook.