Lori Gard este educatoare la Bloomfield Elementary School din Canada. Textul-scrisoare intitulat ”Ce își amintesc copiii despre profesorii lor”, pe care ea l-a publicat pe blogul personal în semn de susținere pentru o colegă mai tânără, a fost preluat și de Huffington
Post și, de atunci, e tot mai citit de profesori din întreaga lume. Iată-l azi și în limba română (în dar, cu drag!), un mesaj remarcabil despre ce este, de fapt, vorba în educație și ce înseamnă un profesor bun:
”Draga mea tânără
profesoară de la capătul coridorului,
Te-am văzut cum ai trecut în viteză pe lângă mine. În
mare grabă, să apuci să bagi ceva în
gură până nu sună iar copoțelul de intrare. Am văzut după ochi că erai
tensionată. Aveai cute pe frunte. Și te-am întrebat cum îți mai merge și ai
oftat.
”Bine, ce să zic”, mi-ai răspuns.
Dar știam că nu era nici pe departe ”bine”. Am observat cât erai de stresată. Și era clar
că presiunea creștea. Și m-am uitat la tine și am hotărât să te opresc chiar în
acel moment și în acel loc. Să te întreb cum
îți merge cu adevărat. Oare am făcut acest lucru pentru că am văzut în tine
o fărâmă din ceea ce sunt chiar eu?
Mi-ai zis că ești foarte ocupată, că sunt multe de făcut.
Că e prea puțin timp să le faci pe
toate. Am ascultat și apoi ți-am spus cam așa.
Ți-am zis să ții minte că, în cele din urmă, nu e
vorba despre planuri de lecții. Nu e vorba de chestiile alea drăguțe pe care le
facem noi, profesorii, tot felul de materiale
pe care le creăm, poveștile pe care le
citim, citatele pe care le plastifiem. Nu, nu astea contează cel mai mult.
Și m-am uitat la tine cum stăteai acolo împovărată de griji și stresată și ți-am zis că
ce contează e să fii cu adevărat acolo
pentru copiii aceia care sunt elevii tăi
. La final, cei mai mulți dintre ei nu își vor aminti ce planuri de lecție grozave ai scris. Nu își vor aminti ce materiale nemaipomenite ai afișat pe pereții clasei. Cât
de corect așezate și cât de curate erau rândurile de bănci.
Nu, nu își vor aminti nici de cât de minunat arăta
sala de clasă.
În schimb, își vor aminti de tine.
De bunătatea ta, de empatia ta. De grija și preocuparea ta. Își
vor aminti că ți-ai făcut timp să îi asculți. Că te-ai oprit să îi întrebi ce
mai fac. Nu așa, de complezență, ci ce mai fac cu adevarat. Își vor aminti
de ce le-ai spus despre tine - desprea casa ta, despre câinele tău, despre
copiii tăi. Își vor aminti de râsul tău. Își vor aminti că ai stat cu ei la
masa de prânz și ai vorbit cu ei.
Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează ești
doar TU.
Ce contează pentru acei copii care stau în fața ta cu
picioarele strânse sub băncile alea în care abia mai încap, ce contează pentru
ei ești tu.
Tu
ești cea care le marchează viața.
Și, când am văzut că aveai lacrimi în ochi și te cuprindeau
emoțiile, ți-am zis să nu te mai omori
așa cu firea și ți-am zis că propriile tale așteptări sunt cea mai mare sursă de stres. Pentru că
noi, cei cărora le pasă cu adevărat, suntem adeseori mai duri cu noi înșine
decât sunt elevii noștri. Ne chinuim mintea pentru că uneori dăm greș .Ne
spunem mereu că nu am făcut destul. Ne comparăm cu alții. Ne străduim până la epuizare să facem o lecție bună. Sau
cea mai dinamică activitate. Sau cea mai atractivă prelegere.
Pentru că vrem ca elevii noștri să creadă că suntem
cei mai buni în ceea ce facem și că atingem excelența prin a face.Uităm însă un lucru și o facem adesea. Excelența se atinge mai ales prin a fi.
A fi disponibil.
A fi bun la suflet.
A fi compătimitor.
A fi transparent.
A fi autentic.
A fi înțelept.
A fi tu însuți.
Și toți elevii pe care îi știu au avut cuvinte de
laudă pentru profesorii care au arătat
că le pasă.
Vezi tu, în
cele din urmă copiii văd adevărul. Și dacă profii mai vorbăreți îi fac să se simtă bine o perioadă de timp,
doar empatia constantă îi ține pe
copii legați de noi. E vorba de relația
pe care o construim cu ei. De timpul pe care îl investim pentru ei.
Sunt acele mici feluri în care știm să ne
oprim și le arătăm ca ne pasă. E dragostea
pe care o împărtășim cu ei: dragostea de învățătură. Și de viață. Și, cel
mai important, de oameni.
Și în timp ce ce ne zbatem să atingem excelența în
profesia noastră, în aceste zile de constrângeri financiare și sub presiunea
unor cerințe tot mai mari care vin ”de sus” trebuie să rămânem pe calea cea
bună. Pentru noi înșine și pentru elevii
noștri. Pentru că omenescul din noi e ceea ce contează cu adevărat.
Tu,
profesorul, ești cel care contează pentru ei cu adevărat.
Așa că, du-te înapoi în clasa ta și
privește cu atenție. Uită-te la ce se află dincolo de teancul de hârtii de pe
catedră, dincolo de lista de e-mailuri care te așteaptă. Și vei vedea că e în tine,
chiar acolo în tine însuți. E acolo, puterea de a avea impact e acolo. Șansa unică,
care ți se dă o dată în viață, de a
produce o schimbare și a influența destinul unui copil. Iar tu poți face asta chiar acum.
Acolo unde te afli, așa cum ești.
Pentru că ceea
ce ești tu acum e ceea ce trebuie să fii pentru ei azi. Iar cine vei fi tu mâine
va depinde mult de cine și de ce
decizi tu să fii azi.
Iar asta e în tine. Știu sigur că este.
Cu drag,
Cealaltă profă de la capătul coridorului
(sursa: http://pursuitofajoyfullife.com/)
Reforma la firul ierbii este și pe
facebook.