Reclamă cu iz de Z

Pentru că azi am vorbit cu un grup  de profesori exact despre asta - generația de ”native digitals” și ce facem cu ei și cu telefoanele lor mobile, să le interzicem la ore sau să le folosim în învățare. Și despre cum ar trebui, până nu e prea târziu, să încercăm să îi înțelegem pe acești tineri Z care aproape că nu mai au nimic în comun cu noi, ”icșii” și ”igrecii” din alte timpuri, cu care trebuie să conviețuiască.Și despre emoție, tact și relaționare. Că până și un Z știe întotdeauna care e profesorul căruia îi pasă cu adevărat de el. Și de aceea, până și el îl iubește.

De bine, de la ”firul ierbii”

Adăugaţi o legendă

Când am văzut piersicul înflorit din curte, am presimțit că va fi de bine. Și da, azi la Zalău am cunoscut profesori cărora le PASĂ. Pentru ei, copiii cu care se întâlnesc în fiecare zi nu sunt doar niște nume în catalog. Le știu poveștile de viață, bucuriile și, mai ales, necazurile, că se întâmplă ca la ei acestea să fie mai multe. ”Teaching through relationships” și la noi, la firul ierbii. Ce mai bucurie de primăvară!

Mai zic o dată și de Ziua Mondială a Teatrului

Foto din arhiva personală - după câștigarea trofeului la Festivalul de teatru ”George Constantin”, în urmă cu vreo 13 ani, cu copii din trupa de teatru

Mai zic o dată și de Ziua Mondială a Teatrului, mai ales că s-a ales praful de niște intenții ale MEN de acum doi ani. Zic să introducem ore de teatru în școli. Pentru că astfel de activități au o contribuție unică asupra dezvoltării personale a copiilor – aceștia învață să comunice, să lucreze în echipă, să-și respecte diferențele, să se ajute reciproc, să asculte activ, să-și dezvolte și să-și gestioneze emoțiile, să se exprime în fața unui public.

Dacă vom avea și un curriculum/ curriculum guidelines, acesta ar trebui să pună accentul nu pe elementul performare (alegerea unui scenariu, repetiții, costume, prezentarea în fața unui public), ci pe extraordinarul potențial pe care orele de teatru îl au ca experiențe de învățare și de explorare a multiplelor fațete ale personalității umane, a vieții însăși, care este de fapt teatrul.

În școala din orășelul în care am predat am înființat undeva în anul 1999 un club de teatru în care, pe lângă faptul că pregăteam câte o piesă pe semestru (în lb. engleză la început, apoi în română), pe care o prezentam în fața colegilor și părinților, mai târziu în concursuri județene, apoi în festivaluri naționale în care am început să fim premiați (printre altele, cu Marele Trofeu al Festivalului ”George Constantin” din București), am învățat să facem lucrurile bine, să explorăm idei și contexte noi, să ne descoperim pe noi și lumea din jur.

Toți copiii care au trecut prin clubul de teatru sunt astăzi tineri de succes în diferite domenii ( deși mulți dintre ei nu aveau rezultate academice deosebite), iar trei dintre ei, care au fost în aceeași clasă la gimnaziu, ( Alexandru Sinca, Paul Diaconescu și Silviu Mircescu) au terminat UNATC București și s-au remarcat deja în filme și spectacole.

Vorba de educație - Școala după școală ca politică publică

Pe scurt, școala după școală (ȘDȘ) în medii dezavantajate este despre copii care sunt ajutați suplimentar (înainte de ore sau după ore) să învețe mai bine, să își facă temele, să mânânce o masă caldă, să afle cine sunt ei cu adevărat și să descopere că  lumea din jur nu e doar satul în care trăiesc și din care mulți pleacă rar sau nu pleacă niciodată.

Am analizat diverse programe de tip școală după școală derulate de-a lungul anilor în România și am lucrat eu însămi în astfel de proiecte care au avut ca grup țintă copii din diverse comunități sărace. Evaluarea acestor programe a scos în evidență schimbări majore, în unele cazuri de-a dreptul surprinzătoare, în ceea ce privește progresul înregistrat atât la nivel academic și în plan cognitiv, cât și la nivelul deprinderilor și atitudinilor și în plan emoțional. Copii care au progresat de la nota 5 la nota 8. Copii care la intrarea în program abia scoteau o vorbă au ajuns să comunice foarte bine cu colegii și profesorii. Copii care nu aveau televizor acasă au învățat să facă poze și să filmeze. Copii care nu veneau la școală cu zilele nu au mai avut nicio absență. Și exemplele pot continua.

Consider că extinderea la nivel național  a unui astfel de program, prin includerea în setul de politici publice și finanțare de la bugetul stat este o soluție viabilă în acest moment. Iar dacă vrem să facem lucrurile bine, un astfel de demers ar trebui să aibă în vedere o atentă proiectare (analize de nevoi, crearea unui concept specific fezabil, elaborarea unor instrumente de lucru etc.) și crearea de parteneriate complexe între toți factorii interesați ( MEN, școli, ISJ-uri, autorități locale și județene, părinți, elevi, ONG-uri etc.). De asemenea, e nevoie să se utilizeze întreaga expertiză și resursele existente în sistem ( de ex., experții români care au lucrat în proiecte prin care s-au conceput și implementat programe ȘDȘ, profesorii care au fost formați și au derulat astfel de programe, școlile în care s-au derulat cu succes programe ȘDȘ,  activiști din ONG-uri cu oferte de programe educaționale pentru copii, documente programatice etc.) și să se analizeze și bunele practici de programe after-school și literatura de specialitate din alte țări ( de ex., experiențele din SUA, care sunt diverse în ceea ce privește conținutul și grupurile de elevi cărora li se adresează, dar și cele din Canada și Marea Britanie etc.).

În elaborarea unui concept al programului ȘDȘ care să fie viabil la nivel național trebuie avute în vedere și analizate cu atenție și rigurozitate aspectele care vizează finanțarea, metodologia programului, formarea profesorilor care vor lucra cu copiii, spațiile în care se vor desfășura activitățile, curriculumul programului, modalitățile de monitorizare și evaluare, implicarea părinților, asigurarea mesei zilnice etc. În acest moment, se poate. Avem tot ce ne trebuie. Copiii așteaptă. Altfel, mulți nu vor avea niciun viitor.

Tot copilărindu-se

 Tot copilărindu-se, Ana Blandiana a ajuns azi la 73 de ani. Prilej de recitit cu copiii (din noi) întâmplările din grădina și de pe strada sa.

”De-aş avea timp să vă povestesc pe îndelete
Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină
Cât e ziua de mare,
V-aş scrie pe-o frunză de castravete (velină),
Cu o pană de ciocănitoare,
O scrisoare foarte mare.

Dar, pentru că sunt extraordinar
De ocupată
Şi nu-mi mai văd capul de treabă,
Vă scriu în grabă,
Pe o frunză de mărar (presată),
Cu un picioruş de furnică,
O cărticică foarte mică.”

O grădiniță cât 100 de limbaje

O grădiniță din Rye (NY) își deschide ușile și ne arată cum, împreună, profesori și părinți, îi învață pe copii să gândească și să acționeze independent, folosind mai multe limbaje de exprimare - muzica, lutul, hârtia, dansul, teatrul. Pur și simplu minunat și, din păcate, atât de diferit de ce se întâmplă în grădinițele noastre:

Lecții de la Solomon Marcus (11) - despre vocea adolescenților

Despre acești adolescenți care strigă, dar pe care nu-i aude nimeni:

”De cele mai multe ori, parintii, profesorii, oamenii politici, factorii de putere si de decizie, sindicatele, gazetarii nu au manifestat disponibiltatea si capacitatea de a acorda atentie noilor generatii, de a asculta punctul lor de vedere, de a face publica vocea lor. Tot mai multi adolescenti inteligenti si sensibili traiesc aceasta frustrare  si isi striga in surdina nevoia lor de a se pregati pentru viata in deplina cunostinta de cauza.  Suntem in stare sa invatam sa-i intelegem, sa-i cunoastem? Ei nu pot fi tratati la gramada, ei sunt personalitati, au nevoie si au dreptul de a beneficia de o atentie personalizata. Regretabil, nu e inca timp de asa ceva in scoala romaneasca.  Ei sunt puternic marcati de globalizare, de internet, de telefon mobil, de jocuri  la calculator. Sa facem un efort de a intra in universul lor, care nu mai poate fi cel in care parintii si bunicii lor se aflau la varsta lor. Fara acest exercitiu, nu vom intelege care sunt problemele profunde ale educatiei, impasul dramatic in care aceasta se afla.”

”Avem atat de multe de invatat de la acesti copii a caror voce nu o aude nimeni. Sa fim deci purtatorii lor de cuvant.”

Articolul complet:aici 

Cum se învață într-o școală de inspirație Reggio Emilia

foto credits: Reggio Children

Un articol foarte bun despre cum sunt puse în practică într-o școală cele 5 principii ale învățării specifice modelului Reggio Emilia:

1. Toți copiii sunt competenți, curioși și creativi.
2. Învățarea are loc într-un sistem complex de relații.
3. Întrebările și interesele copiilor stau la baza experiențelor de învățare.
4. Copiii se exprimă prin mai multe limbaje.
5. Prin procesul de documentare copiii și adulții reflectează asupra experiențelor de învățare.

A Poem for my Right-Brained Girl, Living in a Left-Brained World

foto credits: Izabela Urbaniak

Un poem splendid, scris de Nicole Cannon, mamă a două fetițe, actriță și scriitoare.

What is the matter, you ask?
The matter is they want to drug my child.
My beautifully artistic, full of wonder child.
The want her to fit into the societal box of linear thinking.
But I’m going to march right in there and tell them how I feel.
I’m going to tell them we keep throwing our children into the meat grinder of industry.
I’m going to tell them that our industry was forged on fear. Fear of our mortality.
I’m going to tell them that industry was sold to us as protection from Nature’s harsh elements.
I’m going to tell them the more removed we are from Nature the less connected we are to understanding the endlessness of our own souls.
I’m going to tell them that we are teaching our children that their only value is in productivity.
This assembly line of learning.
It says the only thing that matters is getting good grades.
It says the only thing that matters is getting into a good college.
It says the only thing that matters is getting a good job so you can buy a fancy car and a big house and beautiful clothes all to protect us from Nature’s harsh elements.
You’re telling my right brained, holistic thinking, made of stardust girl to believe in the endless sea of billboards setting on Sunset Boulevard.
You’re telling her to believe she’ll never be young enough, pretty enough, skinny enough, desirable enough unless she is able to afford the latest alluring fragrance, the current fashion trend, the perfect prevalent sheath that will protect her from the world’s harshest element—
Failure
See this Louis Vuitton handbag, it screams, “I am surviving! I am surviving more than you!”
But only if you produce.
So go ahead and make more.
Go ahead and consume more.
Go ahead and fill this emptiness where your soul connectedness once was with more stuff.
Go ahead and rape the Earth of Her resources.
Go ahead and destroy Her for all of your wantonness.
Go ahead and kill Her so you never have to remember that the greatest riches come from within.
You tell my darling, day dreaming, butterfly chasing, flower picking girl that the way her brain works is wrong.
You tell her she needs a pill to access her intelligence.
You tell her that she needs to get on board the conveyer belt of thinking in order to succeed in life.
You tell her to forget about all of the wonder and magic and awe she came into this world with.
But, what if you’re wrong.
What if the way her brain works is what the world needs.
What if her brain function is natures evolution of humanity.
What if she is able to see the bigger picture.
What if she is capable of finding radical solutions to difficult problems.
And then again, what if I’m just over identifying with her struggle and imposing my beliefs on her.
What if she needs medicine to help her get her flowers to the market.
What if she has great ideas but can’t get them on paper because she can’t access them.
What if not fitting in with her peers is slowly chipping away at her self esteem.
What if I’m wrong and I’m hurting my child by not giving her the tools she needs in order to succeed in life.
So you ask, what is the matter?
We matter.
We are all made of stardust.

(sursa:aici)

Vorba de educație – încredere că se poate

foto din arhiva personală

Acum câteva zile, la finalul unui curs,  profesorii  ne-au mulțumit  nouă, formatoarelor, printre altele, și pentru că le-am dat încredere. E poate o nevoie de care adesea uităm, în iureșul de critici, multe îndreptățite, care se revarsă zilnic asupra sistemului de învățământ și asupra oamenilor săi. Cred că totuși, pe lângă idei noi despre curriculum, evaluare, reformă și schimbarea paradigmei educaționale,  profesorii au nevoie de speranță, de încredere că lucrurile se pot schimba și că ei înșiși pot face asta. La cursul despre care vă spuneam, noi le-am vorbit despre povești  de succes de la noi și de la alții, despre ce lucruri minunate au făcut profesori ca ei din România și din alte părți ale lumii (fără să mai aștepte minuni de la ministere și de la nu știu ce alte autorități) acolo în școală, la firul ierbii, în sala de clasă, unde are loc adevărata transformare, unde se întâmplă  întâlnirea miraculoasă cu copiii. I-am ajutat să constate prin experiență directă că, dacă lucrează împreună și colaborează, pot găsi soluții foarte bune la problemele specifice din școala lor.

Dacă dorim să transformăm școlile  și să formăm comunități educaționale active și puternice, e nevoie să creștem  reziliența emoțională a profesorilor, capacitatea lor de a face față schimbărilor, provocărilor și presiunilor de tot felul. Profesorii au nevoie să audă că se poate, că sunt multe școli în care copiii vin cu drag și învață cu plăcere. Profesorii au nevoie să fie puși în situația de a-și schița și împărtăși propriile idei de schimbare și de a fi apreciați și lăudați pentru ele. Profesorii merită și au nevoie de emoții pozitive pentru ca, la rândul lor, să transmită entuziasm și motivație celor pe care îi  educă.

(Am plecat din acel loc cu o imagine ce se vedea de la una din ferestrele de pe hol și care se potrivea optimismului din acel moment că da, se poate, și că da, asta ar fi o soluție – să mergem prin școli să construim cuiburi de speranță).