O zi de școală din viitor

foto credits: evolo.us

E tot mai clar că în viitorul apropiat procesul de învățare construit după modelul unei fabrici (cu structuri și organizare standard) va fi tot mai nepotrivit pentru copiii unei lumi care se schimbă fundamental, inclusiv sub influența noilor tehnologii. Prin urmare, să ne așteptăm ca o zi de școală să arate cam așa, peste nu foarte mulți ani:

”Unii copii citesc în niște fotolii confortabile. Alții caută răspunsuri la o investigație științifică lângă un iaz din apropiere. Unii sunt  în fața computerelor și  lucrează la matematică sau descoperă structura ADNului. Alții colaborează pe un proiect cu prieteni din alte țări.Un grup pune în scenă o bătălie din Evul Mediu, în timp ce alții învață într-un loc de muncă real. A construi, a face, a imagina, a interacționa, a investiga, a reflecta, a conecta, a participa. Va fi o provocare. Vor fi așteptări mari.Și vor fi tone de de variațiuni.

Elliot Eisner punea adesea întrebarea ”Dacă niște extratereștri ar veni pe pamânt și ar intra într-o școală, ce ar crede despre rostul  acesteia?”Cam acestea ar fi răspunsurile, nu-i așa? Să te învețe să stai în bancă? Să te învețe să te ridici și să te miști cu turma când auzi un clopoțel sunând? Să te învețe să stai nemișcat 40 de minute? Să te învețe să îți controlezi nevoile fizice ale corpului? Să te învețe să răspunzi la întrebările unei persoane care stă în fața ta și care știe deja răspunsurile? E imposibil să nu îți dai seama că o școală arată cam ca un loc de formare pe teme de management al comportamentului.

Nu e nicio diferență semnificativă între cum e concepută o zi la școală și una într-un loc de muncă în industrie – cu  orar, cu constrângeri, cu structuri, cu sarcini, ca un sistem bine organizat.E ceea ce noi, adulții, tindem să concepem fără măcar să ne mai gândim.

Când te uiți însă la copii, vezi că ei creează soluții diferite: joaca, jocul, descoperirea, interacțiunea. Ei observă lumea, ei gustă cu gura, ei ating lucruri. Ei se conectează cu lumea pentru a o învăța. Ei o experimentează cu simțurile. Și, vorbind cu cei din jur, ei creează înțelesuri și idei uimitoare și interpretări  din care învățăm si noi, ceilalți.

Nu e mare lucru să dorim ca o zi de școală să fie structurată în jurul modului natural si individual în care învățăm. Să fie proiectată/ concepută în jurul unor idei precum: descoperirea informației, conectarea cu lumea reală, discutarea experiențelor noastre cu lumea din jur.

........o zi de școală din viitor va fi una proiectată pentru a fi relevantă pentru copil, pentru implicarea lui și pentru dezvoltarea lui.”

( Sandy Speicher)

sursa:http://blogs.kqed.org/mindshift/2011/02/the-school-day-of-the-future-is-designed/

Justin Capră - elev

Probabil că a fost din categoria ”elevilor problemă”( groaznică această etichetare, foarte des auzită în școli, din păcate!):

”Am fost un tip dificil, am fost când restanţier, când premiant. Niciodată nu eram atent la lecţii, eu aveam visurile mele, n-am fost un copil ascultător, ci dificil, eu personal nu am fost mulţumit de mine. Totdeauna am avut senzaţii de frică, anxietate, de irealizări, nici la ora actuală nu mă simt realizat. Noi, oamenii, ne mişcăm asimptotic spre cunoaştere, pe care nu o să o întâlnim niciodată pentru că e asimptotică şi de fapt mărind sfera de cunoaştere, mărim implicit sfera de necunoaştere care e în afara sferei şi este infinită. Numai un naiv va crede că învăţând va şti, de unde? Pe dracu’, poate sa-ţi crape capu’! Important e să ai simţul sintezei şi nu cantitatea, numai calitatea informaţiilor. Eu consider că un cioban este superior mie pentru că el este natural, eu sunt artificial, noi trăncănim silogisme.” (sursa:Adevarul)

Lecții de la Justin Capră (2) - despre cum trebuie să arate lumea

Cum ar trebui să arăte lumea?

”Trebuie să arate exact aşa cum este. Mişcarea apare tocmai din imperfecţiune, din asimetrie, din diferenţe de potenţial. O lume egalitaristă este o lume moartă, ea se autodistruge. Totul ţine de relativ, binele sau bucuria nu reprezintă decît model de simţire. Ar fi o idioţenie să îşi imagineze cineva că sîntem singurii din Univers dintre miliarde de galaxii, dar viaţa nu trebuie să semene cu o alta. Am făcut parte din nişte comisii de ozenistică şi am văzut multe minuni, care nu au nimic de-a face cu fizica newtoniană. Noi sîntem nişte fiinţe mici.”( Jurnalul national)

Pe urmele prințeselor Elena și Bălașa Cantacuzino (14) - biblioteca de la conac

Biblioteca de la Băleni:

”Într-o noapte din martie 1949, şi soarta proprietarilor, şi cea a domeniului, au fost pecetluite. De conacul solid şi impunător s-a ales praful.

O rămăşiţă actuală din zidul roşiatic împrejmuitor aminteşte vag de bunăstarea de odinioară a binefăcătorilor comunităţii locale, de petrecerile campestre cu prietenii din lumea bună, de partidele vânătoreşti.  Aici s-a oprit, în 1927, după o conferinţă la Galaţi, Nicolae Iorga, admirând “splendida bibliotecă, cu ediţiuni artistice şi rare”. Aici se oprea, cu avionul personal, prinţul Şuţu.

Preţioasa bibliotecă de la Băleni, unde se găseau cărţi în engleză, franceză, rusă, greacă, germană şi română, a fost împrăştiată în patru zări, începând chiar din noaptea deportării stăpânilor. Unele volume şi-au găsit sfârşitul arzând pe fundul gropii unei gheţării dezafectate, altele aruncate în râul din apropiere.

Ca să nu se înnămolească în acel început de primăvară, activiştii şi-au făcut pod din cărţile aduse de Cantacuzini din toate părţile lumii. Ţăranii şi-au confecţionat opinci din învelitorile de lux ale cărţilor. La Biblioteca “V.A. Urechia” au ajuns, repartizate de partid sau prin alte donaţii, doar câteva sute de volume.

Din cele zece mii de volume, cât se preconizează că ar fi avut Cantacuzinii de la Băleni, în Biblioteca “V.A. Urechia” se mai regăsesc doar 1.500. Legate în piele, notate, pe cotor, cu litere aurii “Prince Georges Cantacuzino”, volumele stau mărturie pentru cultura vastă a locuitorilor conacului, formaţi la universităţile din Occident. Ca dovadă a valorii lor, cărţile fac parte din Colecţia Specială a bibliotecii gălăţene.”

(sursa: http://galateni.net/forum/topic/4691-cantacuzinii-din-baleni/)

Pe urmele prințeselor Elena și Bălașa Cantacuzino (13) - articol de presă

Un articol din Viața liberă, 2009:

”Ramura Cantacuzinilor care şi-a stabilit moşia în localitatea gălăţeană Băleni nu mai are niciun reprezentant în viaţă. Ultima descendentă, căsătorită la Paris, s-a stins în capitala Franţei, fără a lăsa moştenitori.

Conacul lor din Băleni a pierit după instalarea comuniştilor la putere, iar în localitate nu a rămas în picioare decât cavoul familiei, şi acesta degradat şi uitat, deşi în el sunt depuşi ultimii Cantacuzini. Câteva bucăţele din povestea lor citiţi mai jos.

Feerie pe pământ

Amintirile oamenilor locului despre principii şi prinţesele de la conac ating uneori inefabilul. Viaţa boemă de la conac era demnă de nişte descendenţi de capete încoronate: vânătoare de vulpi, ore de călărie, relaxare la biliard, plimbări lungi sau audiţii muzicale de pianul şi flaut. Nu lipseau petrecerile campestre, la care prietenii de viţă nobilă ajungeau uneori cu avionul personal.

În 1922, o autoare americancă, ce călătorea în toată lumea, le dedică nobililor de la Băleni cartea sa, un jurnal în care redă călătoriile ei în România din acea vreme şi în care povesteşte şi de o oprire la o petrecere a Cantacuzinilor.

Sătenii îşi aduc aminte însă şi de relaţia specială pe care o aveau cu prinţesele Elena şi Bălaşa, fiicele lui Leon, ultimul descendent de sex masculin al ramurei Cantacuzinilor din sudul Moldovei. Domniţele se prindeau în horă alături de ei, îi cununau pe tinerii însurăţei şi săreau imediat în ajutorul năpăstuiţilor cărora le ardea casa ori le mureau boii.

Mărturia cărţilor

De cealaltă parte, viaţa boemă nu era decât semnul unei înalte culturi. Din comorile strânse de Cantacuzini în biblioteca lor, una apreciată şi de Nicolae Iorga, care a avut prilejul să o vadă, nu au mai rămas foarte multe exemplare.

Ca şi stăpânii lor, deportaţi în 1949, cărţile au pornit pe drumul exilului. Dacă presupunerile că biblioteca deţinea în jur de 10.000 de volume se adeveresc, atunci cele 1500 de cărţi ajunse printr-un miracol la Biblioteca „V.A. Urechia” sunt doar o rămăşiţă pală. Însă una extrem de valoroasă.

Şefa Serviciului Colecţii Speciale din cadrul bibliotecii gălăţene, doamna Valentina Oneţ, nu mai pridideşte cu laudele. „Iniţial nu ştiam de unde provin cărţile cu coperte din piele, adnotate cu litere aurii, pe care le deţinea Colecţia Specială. Asta mai ales că cele în limba engleză sunt foarte rare în colecţia de carte veche. V.A. Urechia nu donase bibliotecii cărţi în limbi anglo-saxone.”

Majoritatea volumele poartă semnătura lui G.M. Cantacuzino şi a fiului său, Leon Cantacuzino. Acesta din urmă s-a format ca avocat, la Paris, iar cele mai multe dintre cărţile sale sunt în franceză. Într-o anumită perioadă, el s-a implicat şi în politică, susţinând, la Bucureşti, în Parlament, mai multe cauze de interes pentru gălăţeni.

Bălaşa, boema familiei

Memoria colectivă o păstrează pe Maria Bălaşa, fiica cea mai mare a lui Leon, ca pe boema familiei. De altfel, s-a căsătorit, dar a divorţat după câţiva ani, a călătorit mult prin Europa, iar cât a stat la Paris a urmat cursuri de pictură.

Această artă i-a rămas la suflet toată viaţa, dar după deportarea ei la Pucioasa a suportat cu stoicism lipsurile, inclusiv pe planul artistic. De altfel, în acea perioadă încearcă să păstreze contactul cu mediul care i-a fost furat. Ca exemplu, o scrisoare în care îl îndeamnă pe Paul Sân-Petru să traducă din poetul Saint-John Perse, pe care abia îl descoperise.

Epistola, pusă la dispoziţie de chiar destinatarul ei se încheie astfel: „Poate că totuşi ai înţeles ceva din ce vroiam să-ţi dau. Adică seninătate, îmbold în toate sensurile spre muncă atât în profesie, cât şi în poezie şi încredere în viaţă, căci e tare frumoasă! Şi să ştii că în fiecare m e o părticică divină. Prin ne-încredere unii în alţii, prin ne-răbdare, prin egoism burghez înălţăm ziduri între fraţi. Fiecare în cuibul lui, în tribul lui, în ţara lui îşi face o mică fortăreaţă. Atunci când priveşti cerul plin de stele îţi dai seama cât suntem de ne-însemnaţi fiecare din noi pe acest mic pământ. Sunt atâtea alte planete…”.

În Balcani de câteva veacuri

Familia Cantacuzino a fost o celebră familie nobiliară bizantină, care a dat împăraţi pe tronul Bizanţului, principii în Pelopones şi domnitori în Moldova şi Ţara Românească.

Ca să aflaţi cât mai multe detalii despre principii şi prinţesele de la Băleni, aveţi la dispoziţie mai multe lucrări scrise. Una dintre ele este „Comuna Băleni. Studiu monografic complex”, Dorin Pintilie, Mariana Pintilie (Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003).

O alta este studiul ştiinţific „O genealogie despre Cantacuzinii de la Băleni”, realizat de istoricul Paul Păltănea şi publicat în Arhiva Genealogică, editată de Academia Română.

De asemenea, într-o notă romanţată, Apostol Gurău scrie povestea prinţeselor din Băleni, în cartea „Agentul TFP: Omul nopţii” apărută în 1997, la Editura Logos, Galaţi.

Nume de Cantacuzini

- Cantacuzino, Casandra - fiica lui Şerban Cantacuzino, soţia lui Dimitrie Cantemir şi mama lui Antioh Dimitrievici Cantemir.
- Cantacuzino, Constantin - aviator, prietenul pilotului francez Antoine de Saint-Exupéry.
- Cantacuzino, Constantin - postelnic al Moldovei, fratele lui Matei Cantacuzino şi unchiul lui Dumitraşcu Cantacuzino.
- Cantacuzino, Şerban - (1640-1688), domnitor al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688.
- Cantacuzino, Ştefan, - (1714-1716), domnitor al Ţării Româneşti între 1714 - 1716, fiul al învăţatului stolnic Constantin Cantacuzino.
- Cantacuzino, Teodora, mama lui Mihai Viteazul, sora lui Iane Cantacuzino.”
(sursa:http://www.viata-libera.ro/magazin-vlg/4260-cantacuzinii-prestanta-si-noblete)

Pe urmele prințeselor Elena și Bălașa Cantacuzino (12) - de nebăgat în tipare

Sir Patrick Leigh Fermore le descrie pe cele două surori, Elena și Bălașa Cantacuzino astfel:

”....It would be impossible to fit these two sisters into any category. Sent to school in France and England and finished and brought out all over the place, they were good, beautiful, courageous, gifted, imaginative, immersed in literature and the arts, kind, funny and unconventional; everybody loved them, and so did I.”

”..Ar fi fost imposibil să le bag pe cele două surori în vreun tipar. Cu școli făcute în Franța și Anglia și ieșite peste tot în lume, erau bune, frumoase, curajoase, talentate, pline de imaginație, iubitoare de literatură și artă, generoase, amuzante, neconvenționale; toată lumea le iubea și eu am făcut la fel.” 

Fotografiile au fost realizate in anul 1920 de catre ) Alexander Bassano, fotograful cel mai de seamă al familiilor din înalta societate, și se află în prezent în colecția National Portrait Gallery din Londra.

(sursa fotografiilor din colaje:http://www.npg.org.uk/collections/search/portrait/mw59980/Princess-Balasa-Marie-Blanche-Cantacuzne)