Interviu la firul ierbii

Primul interviu pe care l-am dat în viața mea unor liceeni a fost cel din luna august a acestui an, la firul ierbii, în grădina mea, „în direct”, cu întrebări provocatoare, cu un timp limitat pentru că fusese deja o dimineață și cu alte activități cu echipa Euroscola a Colegiului Național „Nicolae Titulescu” și pentru că pe fete le așteptau părinții. Am vorbit mai puțin tehnic, să le simt aproape pe fete, Denisa și Miruna, dar și pe Dani, care era cu înregistrarea. Azi am primit transcrierea și o las și aici, unde îi e locul. Altfel, despre Euroscola CNNT 2019 se poate citi aici.

Denisa: Deoarece am discutat în cadrul atelierului precedent ”BETTER-EDU” despre cariera și viața dumneavoastră, nu o să mai reluăm aceste idei. Astfel, cunoscând toate aceste detalii, în primul rând ne-am dori să aflăm de unde provine această pasiune pentru educație și ce v-a motivat să alegeți această carieră?

Anca Tîrcă: În primul rând, bine ați venit în grădina mea vă spun,  e o mare plăcere să vă primesc aici, într-un loc care mie mi-e drag...e de bun augur că stăm de vorbă despre lucruri așa de frumoase, despre educație, într-un loc care să mă inspire. Pasiunea despre educație...de unde...E greu de spus, dar sunt sinceră, pentru că în discuția de acum ceva timp cu grupul vostru de tineri pe care am avut-o când ne-am întâlnit în parc, cineva chiar a menționat cuvântul sinceritate. Pasiunea pentru educație a venit la mine chiar în momentul când am devenit profesoară. N-a fost nimic înainte, să-mi doresc acest lucru, cum, probabil, vi s-a întâmplat și vouă și se întâmplă copiilor mai mici: eu vreau să mă fac doctoriță sau pompier...sau aviator. Eu n-am avut chestia asta. N-am fost în filmul ăsta că de mică să mă fac profesoară și n-am avut nici în familie o tradiție în acest sens. Nimeni din familia mea nu a lucrat în învățământ, așa că pasiunea pentru educație a venit chiar în momentul când am ajuns profesoară și asta se întâmpla prin 1981, când am devenit profesoară de engleză la o școala din oraș și a început să-mi placă. Bine, era și limba engleza o materie pe placul copiilor, cum cred că este și acum, nu-i așa? Îmi amintesc cum, chiar la primele mele ore de engleză, copiii veneau cu drag, și, încet, încet, am început să îndrăgesc meseria de profesoară, să-mi placă ceea ce fac, să găsesc metode din ce în ce mai bune prin care să îi atrag pe copii, să citesc, să mă perfecționez, am simțit că era nevoie să fac asta, pentru că facultatea nu te învață cum să practici această meserie. Ca studentă, am făcut foarte puțină practică pedagogică, cred că doar vreo 2-3 săptămâni de predat într-o școală, deci, ajungi într-o școală ca profesor nepregătit să predai, vii pregătit în specialitatea ta. Și, de când am devenit profesoară, pasiunea mea pentru educație s-a tot dezvoltat, a crescut de la an la an, ulterior, m-am dus cu activitatea mea profesională în diferite alte zone, dar toate au fost legate într-un fel sau altul de domeniul educației! Iată, au trecut atâția ani, din 1981, suntem în 2019 și tot în domeniul educației mă aflu și probabil că o să mai activez vreo câțiva ani tot cam pe aici. Ah, și totuși, a fost ceva sau, mai degrabă, cineva care cred că m-a inspirat, fără să conștientizez acest lucru în acea perioadă, abia mai târziu mi-am dat seama că de acolo s-a transmis totuși ceva semnificativ. A fost profesoara cu care am luat în privat lecții de limba engleză și de limba franceză, prințesa Elena Donici Cantacuzino, al cărei tact și măiestrie de a lucra cu copiii cred că m-au marcat. 

Miruna: Care considerați că sunt principalele calități ale dumneavoastră care au dus la o astfel de carieră de succes?

Anca Tîrcă: Voi puneți niște întrebări atât de bune și profunde, dar răspunsurile mele trebuie să fie scurte și să fac un rezumat pentru fiecare. Să mă gândesc...deci calitățile care au dus la o astfel de carieră de succes.  Hai să zic așa...responsabilitatea, o calitate cred că a fost asta. Tot ce am făcut, am făcut bine, în mod responsabil, și în momentul când faci lucrurile bine, e bine pentru cei cu care lucrezi și e bine că lași ceva solid în urmă; și eu pot să spun fără reținere că întotdeauna, dar chiar întotdeauna, am făcut lucrurile bine. Nu mi-a plăcut să lucrez superficial, să încep lucruri și să le las neterminate, să intru într-un proiect sau într-un program educațional și să nu depun tot efortul, pe ideea că „merge și așa”. După aceea, cred că m-a ajutat și faptul că am fost și sunt o persoană foarte organizată, pentru că am reușit să fac foarte multe lucruri în același timp, și familie, și carieră, și, în afara jobului de profesoară și directoare de școală apoi, foarte multe alte lucruri, scris cărți, ținut cursuri, coordonat proiecte și altele; și atunci cheia sau una dintre cheile de a face față este să fii bine organizat. Îmi amintesc că îmi planificam săptămânal ce aveam de făcut,  aveam întotdeauna liste întregi cu lucruri pe care trebuia să le realizez, păstrez și azi sutele de agende și plannere completate de-a lungul anilor. Deci, zic că am știut să-mi organizez timpul astfel încât să fac față tuturor solicitărilor și asta m-a ajutat mult. Am zis responsabilitate, organizare, să zic și cinste. Da, cred că am fost o persoană cinstită  întotdeauna, nu am mers decât pe căi legale, oficiale, corecte și mi-am făcut datoria  cu multă onestitate în proiectele în care am lucrat. Ce ar mai fi...ah, da, inovația. Cred că mi-a plăcut mereu să schimb lucrurile și atunci, în momentul în care vrei să schimbi, te mobilizezi, ai un ritm anume, pentru că, de la o etapă la alta, apare câte ceva și vrei să faci o schimbare. Deci partea asta de inovație la mine a existat întotdeauna, să schimb, să fac lucrurile altfel, că era școala, că erau idei de proiect, mi-a plăcut mereu să aduc ceva nou. Și cred că mai sunt, vi le spun când o să ne mai vedem ....

Denisa: Prin cariera dumneavoastră formată de-a lungul timpului, credeți că ați contribuit la dezvoltarea comunității locale, județene sau chiar europene?

Anca Tîrcă: Da, o mică contribuție cred că am adus și asta e ceea ce ar trebui să se întâmple cu fiecare dintre noi, să lăsăm, acolo, o urmă prin ceea ce facem. Să le luăm pe rând. Comunitatea locală, adică orășelul nostru. Aici, pe scurt, e povestea pe care o știți voi mai bine și părinții voștri și mulți oameni din zonă. Am realizat în această comunitate, am construit, am creat, practic, cea mai bună școală din România, declarată așa în mod oficial de către Ministerul Educației, prin 2001. Școala Nr. 4 ”Elena Donici Cantacuzino” din Pucioasa era recunoscută în 2001 ca fiind cea mai bună școală din România, în sensul că era o școală cu programe educaționale inovatoare, cu rezultate deosebite în ceea ce înseamnă formarea copiilor pe toate planurile, nu numai în plan academic (eram pe primele locuri în județ la examene, olimpiade și concursuri), ci și în plan socio-emoțional, cum spunem noi în educație, și se vorbea pe vremea aceea de școala din Pucioasa și automat despre Pucioasa, mai peste tot în țară. Chiar îmi amintesc că eram odată pe plajă și la un moment dat cineva de pe un cearceaf din față povestea cum a fost și a vizitat o școală extraordinară din Pucioasa. Și foarte multă lume a aflat de oraș, practic și prin această școală, pentru că ne-au venit în vizită la școală, în perioada aceea, 2000-2004, mii de profesori din țară, din străinătate, directori de școală, studenți, profesori universitari, delegații străine, reprezentanți ai unor instituții importante și, automat, orășelul a fost cunoscut și prin această școală. Deci, asta în primul rând cred că am făcut pentru comunitatea locală, aș zice faptul că i-am învățat engleză temeinic pe mulți dintre copiii și tinerii orașului și mulți îmi sunt recunoscători și mi-au spus că asta i-a ajutat enorm în viață și în carieră, apoi  faima școlii pe care am condus-o ca directoare și proiectele în care am lucrat. Ce am făcut eu la Pucioasa poate fi un model de urmat, care dovedește că da, se poate. Nu există școală prea mică, oraș prea mic, vis prea mic, poveste de necrezut. Putem visa să ne transformăm sau să transformăm școli și comunități, dacă îndrăznim, vrem și ne lăsăm inspirați. Nu contează dotările pe care le avem, ci dragul cu care facem educație. Au fost multe proiecte de educație care s-au întâmplat în Pucioasa și în zonă, ocazii cu care mulți străini ne-au vizitat orașul. De exemplu, a fost proiectul GAP, prin care tineri din Marea Britanie au venit mulți ani să predea limba engleză la Școala 4 și, bineînțeles, că datorită lor și celor care îi coordonau, se știa despre Pucioasa în nu știu câte părți din Marea Britanie, Australia, și în multe alte locuri! Cam asta pe partea asta, pentru comunitate...ah, ba nu, uite, că tot vorbeam, am făcut și o grădină frumoasă care este în comunitate și în orașul Pucioasa și foarte mulți dintre cei care vin la băi au traseu special făcut pe această stradă ca să vadă ce mai este în această grădină și cum s-a mai transformat ea prin anotimpuri. Așa... ai zis comunitatea locală, apoi ai zis județeană. La nivel de județ, ce să spun...că am format sute de profesori, directori și inspectori din acest județ, am ținut cursuri pentru foarte mulți pe teme din acestea deosebite, de genul dezvoltarea gândirii critice, educație pentru democrație, metode interactive, am adus în Dâmbovița multe proiecte de succes, deci pentru județ tot în această zonă ne aflăm, a unei viziuni despre educație reformatoare, care a fost preluată, să știi, în multe școli din județ. Dacă te duci prin diverse școli din județ, găsești acolo elemente din gândirea mea despre ce înseamnă managementul educațional modern în modul în care funcționează organizațiile, în documentele pe care le au, planurile lor de dezvoltare, regulamente, tipuri de activități, și așa mai departe și mulți profesori din județ își amintesc de vremurile când au fost la cursuri pe care le-am ținut eu și au beneficiat de cărțile pe care le-am scris și care au ajuns la multe școli din județ. Am contribuit concret la schimbarea unor școli din județ prin niște proiecte în care am fost implicată ca expert cheie în educație, niște proiecte foarte bune, am lucrat cu grupuri dezavantajoase și școli dezavantajate din județ. La nivel european? La nivel european/ internațional am ținut cursuri în diferite țări, în Ucraina, în Croația, în Polonia, în Ungaria. Am lucrat cu Ministerul Educației din Turcia, în echipe internaționale de experți  cu care am scris materiale auxiliare pentru școli și am format mulți profesori din această țară. O parte din cărțile mele sunt scrise în engleză și sunt pe site-uri de educație europene, iar în proiectele pe care le-am derulat am lucrat în echipe internaționale, formate din experți din Europa și din lume. Am participat la multe programe și proiecte europene ...sunt toate menționate pe undeva pe blogul meu. În toate a fost #vorbadeeducație, știți  cum zic eu. 

Denisa: Ce v-a determinat să puneți bazele blog-ului la care lucrați?

Anca Tîrcă: Cred că a început în anul 2013. Ajungi în viață la o anumită perioadă când începi să reflectezi mai mult la ceea ce ai făcut și reflecția aduce după sine și scrisul. Cred că era o perioadă mai liberă din viața mea, și, cu gândul la doamna Elena Donici, prințesa Cantacuzino, despre care este și primul articol de pe blog, am început să scriu. Am creat blogul pentru că am dorit să am un loc pentru mine, în care să-mi adun ideile, în care să scriu ce cred eu despre educație, dar și ce zic alții că e bine să se întâmple în acest domeniu, un loc care să fie o resursă pentru cursanții mei, pentru lumea educației, pentru că am acolo foarte multe exemple de bune practici, analize și noutăți. Nu m-am gândit niciodată că el o să aibă succesul pe care îl are astăzi, când este considerat unul dintre cele mai bune blog-uri despre educație din România.

Miruna: Dat fiind numele blog-ului dumneavoastră, ”Despre educație-reforma la firul ierbii”, considerați că educația se află în strânsă corelație cu natura?

Anca Tîrcă: Sigur, natura ne dă atâtea lecții, pe care, dacă am vrea,  le-am putea învăța zilnic, și vă spune asta un grădinar pasionat. Apoi, există un curent tot mai puternic în ziua de azi care pune mare preț pe educația în sau pentru natură.

Denisa: Spuneați că prințesa Elena Donici Cantacuzino este cea căreia îi datorați cariera. Să spunem că aceasta nu ar fi fost exilată și nu ați fi cunoscut-o niciodată. Sunteți de părere că viața dumneavoastră ar fi fost complet diferită? Dacă da, în ce fel?

Anca Tîrcă: Îți spun din start că da, pentru că nu aș fi învățat limba engleză. Când eram în școală, noi nu învățam limba engleză, ci limba rusă. Dacă nu era doamna Cantacuzino în oraș, eu, din start, n-aș fi învățat engleză și n-aș fi făcut ceea ce am făcut ulterior. Engleza m-a ajutat foarte mult în domeniul educației. Răspunsul este nu, nu știu ce altceva aș fi făcut, dar în niciun caz n-aș fi mers în zona aceasta, de educație. 

Miruna: Dacă ați fi decis să rămâneți directoare la Școala Nr. 4, la ce nivel credeți că ar fi fost în prezent?

Anca Tîrcă: Eu am plecat în 2004 și am lăsat cea mai bună școală din România, cu totul pus la punct din punct de vedere al viziunii și organizării. Dacă aș fi rămas, cu siguranță că școala ar fi evoluat în continuare și ar fi rămas până azi cea mai bună școală din România, și nu una ca multe altele. Și am fi prins și rețelele de comunicare actuale și școala ar fi devenit și mai cunoscută,  un loc de unde s-ar fi dus mai departe idei inovatoare despre educație și o sursă de inspirație. Cu siguranță, ar fi devenit un model care ar fi fost studiat de specialiști în educație, promovat și multiplicat la scară națională. 

Denisa: În proiectele ce au constat în modificarea sistemului educațional, ați întâmpinat vreodată situații dificile sau neplăcute?

Anca Tîrcă: Orice proiect este frumos pe hârtie. În momentul în care începi să-l implementezi, automat, vin și problemele, pentru că ceea ce este pe hârtie nu corespunde, de foarte multe ori, în totalitate, cu ceea ce se întâmplă în realitate. Acesta este meșteșugul, în momentul în care coordonezi astfel de proiecte, să știi să faci față problemelor care apar în implementare și să le depășești în așa fel încât proiectul să ajungă la final. Din fiecare proiect înveți și mergi mai departe. 

Miruna:  Ne puteți descrie, pe scurt, care au fost cele mai mari provocări în domeniul în care activați în prezent, specialist în educație?

Anca Tîrcă: Sunt multe provocările. Au fost uneori provocări legate de modul în care funcționau echipele,  de diferența de la ce era pe hârtie, la ce era în realitate, dar,  în general, cu flexibilitate și prin efort, s-au găsit mereu soluții.

Denisa: Ați spus că nu știți ce ați fi făcut dacă n-ați fi întâlnit-o pe doamna Elena Donici. Totuși, dacă ar fi trebuit să alegeți alt drum decât acesta, care ar fi acela?

Anca Tîrcă: Îți spun clar, designer de grădini. Nu este timpul trecut, ar putea să fie o preocupare când mă voi retrage din activitate. Este zona în care mă simt bine. În momentul în care faci ce-ți place, totul vine de la sine. Important în viață este să descoperi acest lucru, să-ți găsești menirea, elementul, cum spune cineva drag mie, Sir Ken Robinson. Și, apropos, profesorii trebuie să formeze și la elevi această capacitate de autocunoaștere. 

Miruna: Ce doriți să faceți pe viitor în acest domeniu? Aveți anumite idealuri pe care încă nu le-ați îndeplinit?

Anca Tîrcă: Continui munca de specialist în educație, consultant în acest domeniu. Am depus CV-ul pentru a fi team leader într-un proiect de educație în Macedonia, care ține de creșterea calității educației. Sper să mai fiu de folos încă vreo câțiva ani în acest domeniu. Orice om cred că are gânduri de viitor: eu vreau să fiu sănătoasă, să-mi trăiesc anii de pensie în liniște, în grădină, să citesc și să-mi văd de familia mea. Am idealuri  neîndeplinite legate de modul în care funcționează această țară. Dar sunt speranțe, am foști elevi implicați în schimbarea ei.

Denisa, Miruna: Vă mulțumim din suflet pentru timpul acordat! Ne-a făcut plăcere!

Anca Tîrcă: Eu vă mulțumesc, ați fost nemaipomenite, niște întrebări absolut deosebite. Mult succes în campania voastră!

(Pucioasa, 2 august 2019)