„Sunt profesor de biologie într-o școală importantă din municipiul Tulcea. Pandemia m-a prins în concediul de creștere a copilului, așa că, în septembrie 2020, reveneam la catedră după 2 ani de absență. Îmi era dor de elevii mei, de activitățile, experimentele și aplicațiile pe care le făceam împreună. Abia așteptam să pătrund în căldură familiară a laboratorului meu. Dar, lucrurile nu stăteau așa. Nu. Sala de biologie nu mai putea fi folosită la ore pentru că nu se accepta alternanța claselor pe aceleași mijloace. Nu microscoape, atlase, mulaje pe care să le atingă copiii. Copii care mă priveau curioși din spatele măștilor. Copii care nu-mi puteau citi expresia feței, copii pe care îi puteam îmbrățișa doar cu ochii. Și... dintr-o dată, după aproape 2 luni și asta a dispărut. Ne-am văzut. Ne-am văzut mimica feței trăirile, expresiile... cu cei care doreau să le arate, cu cei care deschideau camera.
Iar eu, pe zi ce trece, mă străduiam din ce în ce mai mult să îi fac să înțeleagă, să se simtă atrași de o materie pe care o puteam prezenta doar în mediul virtual. Și pe zi ce trece, mă simt tot mai copleșită, de tot ce mă înconjoară: de un sistem care schimbă regulile jocului de la o zi la alta, de fiecare zi de vineri în care aflăm pe ce scenariu lucrăm, de atitudinea unor părinți care se declară veșnic nemulțumiți, de statutul nostru, al cadrelor didactice care sunt din ce în ce mai mult denigrate.
Și, după 20 de ani de muncă la catedră, cu rezultate la olimpiade și competiții naționale ( locul I pe țară la Concursul " Sanitarii pricepuți " 2017) mă intreb dacă aici îmi este locul. Iubeam ceea ce făceam. Copiii erau cei care îmi umpleau viața de lumină, activitățile cu ei, mai ales cele în care îi învățăm să acorde primul ajutor, reprezentau cele mai frumoase momente din activitatea didactică. Acum, mă simt inutilă. Nu pot oferi tot ceea ce pot și știu, dar nici nu simt că cei cărora mă adresez, simt că mai au nevoie de asta. S-au închis intr-o cochilie și refuză să interacționeze.
Zilele trecute am plâns. Așa, parcă fără motiv. Am plâns suferind după trecut, după o lume în care transmiteam trăiri, sentimente, în care învățam copiii să iubească, să se implice, să iubească natura, să salveze vieți. După o lume în care eram apreciată, în care auzeam un "Mulțumesc ", după o lume în care elevii îmi puneau în pauză fel și fel de întrebări, după o lume în care mă căutau la cancelarie să le găsesc soluții la unele probleme. Și cel mai mult, după o lume în care primeam respect.”
(Alina Haiman, 12 martie 2021))
Vă reamintesc că în 11 martie am lansat următoarea invitație, AICI:
„Azi, 11.03.2021, avem un an de când s-au
închis școlile și un an de pandemie, care a schimbat educația în România. Dacă
ești profesor sau director sau inspector sau ai lucrat în vreun fel în educație
în acest an, te aștept să ne spui, pe scurt, povestea ta din acest an, ce crezi
că s-a schimbat la tine și la alții, în școală, la copii sau la părinți. Poți
face acest lucru în comentarii pe blogul meu - https://ancatirca.blogspot.com/ sau îmi poți trimite textul pe adresa de email:
anca_tirca@yahoo.com. Dacă totul va fi bine, îmi va face plăcere să public aceste
texte într-o e-book. Gând bun!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu