Ziua stării de bine în școală- ediția a V-a 2026

Am ajuns la cea de-a cincea ediție a Zilei Stării de Bine în Școală, o inițiativă pe care am lansat-o în 2019 și care a devenit, de-a lungul anilor, o campanie națională de promovare a stării de bine în școlile din România.

Anul acesta, zeci de școli au răspuns invitației de a marca această zi, prin activități dedicate elevilor, profesorilor și întregii comunități școlare.

Au fost activități de cunoaștere și autocunoaștere, jocuri de cooperare, exerciții de exprimare a emoțiilor, momente de relaxare și mișcare, discuții despre relații pozitive, respect, empatie și încredere, activități în aer liber, momente frumoase pentru profesori și părinți. Fiecare școală și-a ales propriile modalități de a aduce starea de bine în clase, în cancelarii și în spațiile comune.

Mă bucur că, de la o ediție la alta, tot mai multe școli înțeleg că starea de bine nu înseamnă doar activități plăcute, zâmbete și voie bună. Înseamnă, înainte de toate, un mediu școlar sigur, prietenos și incluziv, relații bazate pe respect și încredere, profesori care se simt apreciați și elevi care vin cu plăcere la școală și învață temeinic.

Am spus-o de multe ori și o repet: starea de bine și învățarea nu se exclud, ci se susțin reciproc. O școală bună este aceea în care copiii se simt bine, învață bine și au rezultate bune.

Le mulțumesc tuturor profesorilor, directorilor și elevilor care s-au implicat în ediția din acest an și care au dat viață acestei inițiative în școlile lor.

Sper ca Ziua Stării de Bine în Școală să fie, pentru cât mai multe școli, nu doar un eveniment anual, ci un prilej de reflecție și un punct de plecare pentru schimbări reale și durabile.

Pentru că starea de bine nu se construiește într-o singură zi. Se construiește zi de zi, prin felul în care trăim, lucrăm și învățăm împreună în școală.

Iată câteva imagini postate de școlile participante. Dacă nu vă regăsiți, vă rog să mă contactați. Toate activitățile se găsesc AICI

Și stare de bine la școală, și învățare cu efort

 

Văd că în ultimele zile se reia mitul conform căruia a aduce starea de bine într-o școală înseamnă că ne simțim mereu bine, râdem și suntem fericiți și nu depunem efort, nu muncim, nu învățăm mare lucru. NU e așa deloc și am tot explicat de multe ori că nici prima parte nu e valabilă - nu asta înseamnă starea de bine într-o școală, e un proces întreg, unul amplu, dificil și de durată, care poate deveni chiar un obiectiv strategic de atins în 4 ani - după cum nici a doua parte nu este adevărată, a te simți bine într-o școală nu aduce după sine lipsa sârguinței, a muncii solide și a focusului pe învățare.

Am lucrat cu mii de profesori și cu sute de școli pe acest subiect, iar modelul meu de a aduce starea de bine într-o școală are la bază reguli clare, disciplină, organizare, rigoare, efort, muncă, învățare temeinică și cu obiective atinse pentru fiecare copil. Toate acestea însă într-un mediu prietenos, bazat pe comunicare, sprijin reciproc, încredere și relații pozitive.

Relația dintre starea de bine la școală și învățare este una foarte clară și demonstrată de multe studii, care au arătat că școlile care pun accent pe starea de bine a elevilor și a profesorilor ajung să aibă și rezultate academice mai bune. Starea de bine și rezultatele școlare nu sunt două obiective între care trebuie să alegem. Dimpotrivă, se pot susține reciproc. Prin urmare, nu trebuie să avem ori stare de bine, ori învățare. Una nu o exclude pe cealaltă. Le aducem în școală pe AMÂNDOUĂ, în echilibru. Am scris despre asta aici, în 2023: (https://republica.ro/fericirea-de-a-merge-la-scoala-ne-o...). Acesta este, cred eu, unul dintre secretele unei pedagogii de succes, pe care am practicat-o și eu, ca profesoară și directoare de școală: 𝐞𝐱𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐭𝐞𝐚𝐦𝐚̆, 𝐫𝐢𝐠𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐫𝐢𝐠𝐢𝐝𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚𝐜𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐛𝐢𝐧𝐞. Este și ceea ce încearcă să facă sistemele educaționale performante: să construiască școli în care copiii învață bine și se simt bine și au și rezultate bune la PISA. Nu știu ce promovează unii și alții (s-au înmulți „experții” și în acest domeniu) dar, în modelul conceptual creat de mine, starea de bine în școală NU înseamnă absența exigenței, a disciplinei sau a efortului.

Pregătesc un webinar exact despre acest echilibru: „Și stare de bine la școală, și învățare temeinică”. E despre cum să ajungem aici, ce intervenții sunt necesare la nivelul școlii și al clasei. Cred că există interes, nu-i așa? Ce ziceți

De Ziua Profesorului

Astăzi este Ziua Profesorului, iar tema din acest an – „Alături de profesori: 60 de ani de protejare a profesiei, de consolidare a statutului acesteia și de modelare a viitorului nostru” – ne invită să ne uităm cu mai multă atenție la ceea ce se întâmplă cu profesia didactică.

Eu cred că în România statutul profesorului trebuie reclădit. Și asta nu se face cu proclamații și discursuri festive despre „dascăli” și despre „vocație”, așa cum ne-au obișnuit politicienii noștri. Respectul pentru profesori se construiește. Prin salarii care fac profesia atractivă. Printr-o selecție serioasă la intrarea în sistem. Prin formare inițială de calitate și mentorat pentru debutanți. Prin dezvoltare profesională relevantă și de calitate. Prin mai puțină birocrație și presiune pusă pe școli. Prin autonomie profesională. Prin încredere. Un statut al profesorului consolidat înseamnă și standarde profesionale ridicate, responsabilitate și competență demonstrată, pentru că o profesie respectată este o profesie exigentă cu ea însăși.

În ultimii ani, le-am cerut profesorilor tot mai multe: să recupereze decalaje, să prevină abandonul și bullyingul, să răspundă unor nevoi tot mai diverse ale copiilor, să folosească tehnologia, să gestioneze relația cu părinții, să se formeze continuu și să răspundă pentru rezultatele elevilor. I-am împovărat cu o birocrație excesivă și le-am răpit din timpul destinat lucrului cu elevii. Dar ne-am întrebat câtă autonomie le-am dat? Câtă încredere? Cât sprijin real? Cât timp pentru a-și face bine meseria?

E un adevăr de necontestat că nu putem avea o școală puternică având o profesie didactică slăbită. Și nu putem continua să îi tratăm pe profesori ca pe niște simpli executanți ai unor decizii luate de alții. Profesorii trebuie să aibă voce în schimbările care privesc școala, pentru că ei sunt cei care le transformă, în fiecare zi, în realitate la clasă. Așa cum am mai spus și altădată, putem schimba legi, programe, examene, manuale și metodologii. Putem scrie strategii peste strategii. Dar fără profesori buni, respectați, competenți și încrezători în profesia lor, reforma va rămâne, din nou, pe hârtie. Dacă vrem să reclădim școala românească, trebuie să reclădim statutul profesorului.

La mulți ani tuturor profesorilor care, în ciuda tuturor dificultăților, continuă să creadă că educația poate schimba vieți!

Despre concursul de directori 2026

 

Am depus mult efort pentru a pregăti candidați pentru concursul pentru funcția de director de școală și nu aș vrea să aud că vor exista probleme și nedreptăți la acest concurs. Oamenii s-au zbătut, au dat bani pe cursuri, citesc, învață, scriu planul managerial, urmăresc informații pe diverse grupuri și nu le este ușor, mai ales că unii au și școli de condus și o groază de treburi de făcut la început de an școlar.

De aceea, nu vreau să treacă neobservată o remarcă făcută acum câteva zile de ministrul educației, care a afirmat, în esență, că nu poate garanta că totul va fi corect la concursul pentru directori. Mi se pare o afirmație gravă, mai ales că nu a fost însoțită de prezentarea unor măsuri concrete pentru prevenirea și sancționarea eventualelor situații de incorectitudine. Ce se întâmplă dacă acestea apar? Ce sancțiuni vor exista pentru cei care încalcă regulile? Răspundere disciplinară? Desfacerea contractului de muncă? Plângere penală, acolo unde faptele o impun?

Aș vrea să aud cât mai curând declarații clare în această privință, care să le dea candidaților curajul și încrederea de a participa la concurs. Aș vrea, de asemenea, ca ministerul:

- să publice exemple de itemi pentru primele două probe;

- să ofere exemple de probleme și situații din școli pentru care candidații vor trebui să găsească soluții;

- să înființeze un sistem de comunicare – de tip call center – pentru a răspunde întrebărilor candidaților referitoare la concurs (au o groază, pe bună dreptate, iar mulți mă întreabă pe mine:)) ;

- să permită participarea unor observatori independenți – reprezentanți ai ONG-urilor, asociațiilor profesionale etc. – în comisiile de concurs.

Dacă metodologia nu verifică suficient ( aș zice chiar că nu verifică mai deloc) competențele de management și leadership ale candidaților – deh, am avut doar vreo patru ani să venim cu una beton! –, să ne asigurăm măcar că acest concurs, atât de important pentru sistemul de educație, se desfășoară corect, transparent și echitabil.

Candidații trebuie să intre în concurs cu încrederea că vor conta competența și performanța, nu altceva

Rezultate PISA 2025

 

Avem astăzi rezultatele PISA 2025, care ne duc și mai jos decât în 2022. În doar un ciclu PISA, România a pierdut 16 puncte la lectură, 9 la matematică și 3 la științe. La PISA 2025, rezultatele elevilor din România au fost sub media OECD în toate domeniile evaluate. Iată-le:

La 𝘀̦𝘁𝗶𝗶𝗻𝘁̦𝗲, România a obținut 425 de puncte, cu 3 puncte mai puțin decât în 2022, față de media OECD de 482 de puncte.

La 𝗹𝗲𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮̆ scorul României a fost de 413 puncte, cu 16 puncte mai puțin decât în 2022, în timp ce media OECD a fost de 461 de puncte.

La 𝗺𝗮𝘁𝗲𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆, România a obținut 419 puncte, cu 9 puncte mai puțin decât în 2022, comparativ cu media OECD de 463 de puncte.

Cine își asumă aceste rezultate? După părerea mea, acum nu mai puteți să dați vina pe profesori și pe elevi. Rezultatele PISA sunt, înainte de toate, un indicator al calității sistemului educațional și al politicilor care îl guvernează. Iar responsabilitatea principală pentru arhitectura sistemului aparține celor care îl conduc și îl reglementează. Iar pe aceștia îi cunoaștem. Din 2021 încoace, au nume și prenume. Au fost și sunt miniștri, secretari de stat, consilieri. Să îi întrebe presa ce au făcut în funcțiile pe care le-au avut.

Marea întrebare este: ce facem de acum încolo?

Penibilă lansarea raportului PISA, transmisă în direct acum pe pagina MEC. Nu știu cum să se spele mai bine pe mâini: „nu stăm așa rău, o să vedeți că va fi bine, că procentele PISA nu se regăsesc în cele ale EN care sunt bune, că nu e deteriorare continuă la PISA, ci persistența unei lipse de schimbare” etc.

Ideea la care s-au aliniat vorbitorii este una falsă, o exprimă chiar acum domnul ministru: „noi avem un anumit tip de competențe și cunoștințe pe care le evaluăm, în timp ce PISA evaluează aplicabilitatea lor.” Adică, iată, noi suntem buni, pentru că avem rezultate bune la EN și BAC, dar vin ăștia cu PISA și ne taie elanul. Păi asta este domnilor, PISA ne spune că nu facem ce trebuie, că trebuie să schimbăm programele, să le updatăm la cerințele actuale ale societății. PISA nu testează cât de mult au memorat elevii, ci cât de bine știu să folosească ceea ce au învățat pentru a înțelege, analiza și rezolva probleme din viața reală.

În loc să piardă vremea, ar trebui să se adune, să recunoască că au dat greș, să mai ia pe lângă ei niște specialiști și să vină cu 5 propuneri de intervenții care să ne ducă la rezultate mai bune în viitor.

PISA nu testează abilitatea elevilor de a reproduce cunoștințe, ci capacitatea lor de a aplica ceea ce au învățat în contexte noi și în viața de zi cu zi, căci aceasta este 𝗺𝗲𝗻𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗲𝗱𝘂𝗰𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗶̂𝗻 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁 𝘀𝗲𝗰𝗼𝗹, în care top skills sunt gândirea critică, creativitatea și rezolvarea de probleme. Testele PISA nu pun elevii în situația de a da definiții, formule sau date, ci le solicită să compare, să reflecteze, să facă analogii, să interpreteze date, să gândească critic, să analizeze etc.

Mă întreba cineva într-un comentariu ce soluții propun. Eu cred că, pentru a avea rezultate bune la astfel de teste și educație de calitate, în România este nevoie de 𝗿𝗲𝘀𝗲𝘁𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗶̂𝗻𝘁𝗿𝗲𝗴𝘂𝗹𝘂𝗶 𝘀𝗶𝘀𝘁𝗲𝗺 𝗱𝗲 𝗲𝗱𝘂𝗰𝗮𝘁̦𝗶𝗲, este nevoie de o nouă viziune (unde vrem să ajungem?), care să însemne o schimbare de paradigmă față de situația actuală din învățământ. Am sperat ca această nouă paradigmă să fie „România educată”, dar a eșuat. Este nevoie de curricula disciplinelor axate pe dezvoltarea abilităților menționate mai sus, de manuale care să conțină texte funcționale, de modalități eficace de evaluare a acestor abilități, de profesori formați pentru a le dezvolta la clasă, de directori pregătiți să conducă școlile în această direcție de schimbare și de sprijin consistent acordat copiilor din comunitățile dezavantajate. E un efort masiv, care trebuie făcut cât mai repede, nu doar pentru rezultate mai bune la PISA, ci pentru a avea și în România educație care să corespundă cerințelor lumii în care trăim și așteptărilor noilor generații de copii.

Iar toate aceste responsabilități sunt în ograda guvernanților. 𝗣𝗜𝗦𝗔 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗼 𝗢𝗚𝗟𝗜𝗡𝗗𝗔̆ 𝗮 𝗱𝗲𝘀𝗶𝗴𝗻𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗲𝗱𝘂𝗰𝗮𝘁̦𝗶𝗲𝗶 𝗶̂𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝘁̦𝗮𝗿𝗮̆.

Uniforma școlară nu poate fi o obligație legislativă

 Zilele acestea, Comisia pentru Administrație Publică din Senatul României a dat aviz favorabil pentru inițiativa legislativă a unor parlamentari PSD de a introduce în mod obligatoriu uniformele în școli. Avem un fix să controlăm totul, să impunem ce să facă mii de școli, milioane de elevi și profesori din sistem. Într-o lume diversă și democratică, nu cred că aceasta este soluția.

Lăsați școlile să decidă, împreună cu elevii, părinții și profesorii lor, dacă vor uniforme sau nu. Nici în UK nu se întâmplă asta. Nu există o obligație națională ca toate școlile să impună uniforma. Ne-am găsit noi să facem asta, fără dezbateri, fără acordul elevilor care le vor purta.

Vorbesc ca persoană care a introdus, în 1991, cred că în premieră în România, la Școala 4 din Pucioasa, o uniformă școlară croită după modelul celor pe care le văzusem în diverse cărți englezești pe care le primisem odată cu ajutoarele trimise după Revoluție. Este cea pe care o vedeți în imagine (fotografie făcută în septembrie 1991). Am făcut asta pentru că, în acei ani, după Revoluție, începuseră să se vadă și la școală diferențele de îmbrăcăminte dintre copiii mai sărmani și cei care proveneau din familii mai înstărite. A fost o idee bună, dovadă că aceeași uniformă există și azi în școala respectivă. Mai mult, începând cu anul 2000, odată cu vizitele pe care le făceau la școala din Pucioasa sute de profesori și inspectori din toată țara, modelul și chiar culorile au fost preluate de numeroase școli de la noi.

Sunt multe argumente pro uniformă, dar și multe contra.

Pro: favorizează echitatea între elevi, diminuează competiția vestimentară, dezvoltă sentimentul de apartenență la comunitatea școlii, construiește identitatea școlii, iar pentru copii și părinți alegerea hainelor pentru școală devine mai simplă etc.

Contra: limitează exprimarea individuală, poate fi o cheltuială suplimentară pentru familie, poate crea o falsă impresie de egalitate, poate deveni un instrument excesiv de control, poate fi incomodă.

Uniforma nu rezolvă problemele de disciplină, așa cum argumentează parlamentarii noștri inițiatori ai propunerii de obligativitate a uniformei. Violența, bullyingul, absenteismul sau lipsa motivației nu dispar pentru că elevii poartă aceeași haină.

Problema fundamentală este cultura școlii, nu îmbrăcămintea.

O școală bună se construiește prin relații de colaborare, reguli coerente, profesori buni, leadership modern și climat educațional prietenos, nu prin uniformă.

Propunerea mea este să 𝗹𝗮̆𝘀𝗮𝘁̦𝗶 𝘀̦𝗰𝗼𝗹𝗶𝗹𝗲 𝘀𝗮̆ 𝗱𝗲𝗰𝗶𝗱𝗮̆, 𝗶̂𝗺𝗽𝗿𝗲𝘂𝗻𝗮̆ 𝗰𝘂 𝗲𝗹𝗲𝘃𝗶𝗶, 𝗽𝗮̆𝗿𝗶𝗻𝘁̦𝗶𝗶 𝘀̦𝗶 𝗽𝗿𝗼𝗳𝗲𝘀𝗼𝗿𝗶𝗶 𝗹𝗼𝗿, 𝗱𝗮𝗰𝗮̆ 𝘃𝗼𝗿 𝘂𝗻𝗶𝗳𝗼𝗿𝗺𝗲 𝘀𝗮𝘂 𝗻𝘂. Să răspundă ei, împreună, la întrebarea fundamentală: „Ce problemă educațională vrem să rezolvăm prin uniformă?”

Dacă răspunsul este echitatea, apartenența și identitatea școlii, există argumente serioase pro.

Dacă răspunsul este „vrem să avem elevi mai disciplinați și rezultate mai bune”, argumentul devine mult mai slab.

Eliminare, nu complicare! EN

Văd diverse intervenții și inițiative care susțin schimbarea modului în care se organizează Evaluarea Națională și introducerea mai multor discipline de examen. Nu acesta ar trebui să fie subiectul dezbaterii. Lăsați Evaluarea Națională așa cum este.

Mă aștept ca, în loc să complicăm și mai mult acest examen dat la (frageda) vârstă de14 ani, să avem în vedere, pe termen mediu, desființarea lui, așa cum propune OECD: „pe viitor, România ar trebui să revizuiască parcursurile școlare și certificarea de la nivelul învățământului secundar, luând în considerare inclusiv 𝗽𝗼𝘀𝗶𝗯𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝗲𝗹𝗶𝗺𝗶𝗻𝗮̆𝗿𝗶𝗶 𝗲𝘃𝗮𝗹𝘂𝗮̆𝗿𝗶𝗶 𝗻𝗮𝘁̧𝗶𝗼𝗻𝗮𝗹𝗲 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗰𝗹𝗮𝘀𝗮 𝗮 𝗩𝗜𝗜𝗜-𝗮.” (OECD, Studiu privind evaluarea și examinarea în domeniul educației – România, 2017).

Tema dezbaterii ar trebui să fie desființarea EN, nu complicarea acestui examen.

Ultimul curs de pregătire pentru funcția de director

 

Pentru că „unde-s doi, puterea crește”, colaborez cu Asociația Spring și Anna-Maria Bitere pentru a organiza ultimul curs, probabil, pe acest subiect. Fac asta pentru că am pe email foarte multe cereri neonorate pentru acest curs de pregătire a probei de interviu din cadrul concursului 2026 pentru funcția de director. Vă așteptăm!

Mulțumesc, Asociația Spring, pentru afiș! Înscrierile se fac aici: [https://forms.gle/foyB8w9gwDSWcjt79]

Toate informațiile se pot lua, de data aceasta, nu de la mine, ci de la Asociația Spring - datele de contact sunt pe afiș

Nu sunt de acord cu examenul de admitere la liceu!

Nu sunt de acord cu introducerea unui examen de admitere la liceu după Evaluarea Națională. Un copil de 14–15 ani nu are nevoie de două filtre succesive pentru a-și continua educația, ci de șanse reale de a-și descoperi și dezvolta potențialul. Mă tem că această măsură va accentua competiția, meditațiile și inegalitățile dintre copii și va transforma și mai mult școala într-o cursă pentru accesul la liceele „bune”.

Educația nu ar trebui să însemne tot mai multe bariere, ci mai multe șanse pentru fiecare copil. Un sistem bun nu ar trebui să investească toate mecanismele de evaluare în selecție. Avem nevoie de evaluări care să ne spună ce știe copilul, ce nu știe și cum îl putem ajuta să progreseze, nu doar în ce liceu poate intra.

În loc să facă ceea ce ne sugerează OECD – să desființeze sau să regândească examenul de Evaluare Națională –, ministerul mai adaugă un examen, pentru că „așa scrie în lege”. Am avertizat atunci când a fost adoptată că această nouă lege este prost concepută și că va înrăutăți și mai mult starea învățământului românesc. Iată că se întâmplă din nou, după metodologia proastă a concursului pentru funcția de director. Și, din păcate, se va continua pe aceeași linie.

Nu scăpăm de testele standardizate

 

Un oficial din MEC a declarat recent următoarele:

„Din 2030, va deveni obligatorie folosirea unei platforme naționale de evaluare, cu aproximativ 200.000 de itemi, care va permite testări sumative la nivel de școală sau județ, după modelul țărilor nordice, cu comparații între rezultate și medii.

Contractul de finanțare a platformei a fost semnat săptămâna trecută, termenul oficial de implementare fiind 2029.”

Referitor la această declarație, am următoarele întrebări:

1. I-a întrebat cineva și pe profesori și pe specialiști în educație dacă sunt de acord cu obligativitatea utilizării testelor standardizate? Cele mai performante țări în educație au înlăturat sau au redus utilizarea testelor standardizate în sistemul lor de învățământ pentru că analizele au concluzionat că nu sunt eficace. Am scris despre acest subiect AICI și AICI și în alte locuri.

2. Care model al țărilor nordice va fi urmat? Nu există unul. În țările nordice astfel de platforme sunt utilizate pentru a-i sprijini și consilia pe profesori și pentru a îmbunătăți calitatea educației și a asigura progresul fiecărui copil: test → identificarea lacunelor → intervenție pedagogică → progres. La noi platforma va fi utilizată pentru ierarhizare: test → comparație → clasament → presiune asupra școlii/profesorului.

3. Care este firma câștigătoare a contractului? 

4. În loc să dăm atâția bani pe o platformă nu mai bine investim în FORMAREA profesorilor pe teme de evaluare formativă, furnizare de feedback individualizat, corelarea evaluării cu competențele menționate în curriculum și utilizarea standardelor în evaluare ?