Violența în școli

Cred că școlile, împreună cu părinții și ministerul, ar trebui să facă din prevenirea violenței în școli o prioritate de acțiune. Nu cred că există azi vreo școală fără bullying, la nivelul elevilor sau al profesorilor, e o realitate a zilelor noastre peste tot în lume. Directorilor cu care am lucrat le-am recomandat să includă în Proiectul de dezvoltare instituțională, PDI, un obiect strategic referitor la reducerea cazurilor raportate de bullying și de violență între elevi. E o zonă de acțiune obligatorie pentru orice școală.

Avem proceduri elaborate de minister, Ordinul nr. 6.235/2023, și ele ar trebui cunoscute de către toți profesorii. Conform reglementărilor în vigoare, există la nivelul fiecărei școli o Comisie pentru prevenirea și eliminarea violenței. Avem un ordin de ministru, nr. 4.343/2020, prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la violență și bullying. Acest ordin a introdus grupul de acțiune antibullying la nivelul unităților de învățământ preuniversitar, format din cel mult 10 membri: directorul, consilierul școlar, cadre didactice, reprezentanți ai elevilor, părinților și autorității locale. Acest grup ar trebui să aibă un plan antibullying, ar trebui să primescă sesizări și să monitorizeze cazurile apărute.

Mă întreb în ce măsură aceste reglementări funcționează eficace la nivelul școlilor pentru a preveni manifestarea violenței în școli sau ele există doar pe hârtie, cum se spune. E important să prevenim, nu doar să reacționăm după ce se produce o tragedie! Nu este suficient să sancționăm agresorul, să întocmim câteva documente și să considerăm problema rezolvată. Fiecare caz de violență trebuie analizat riguros: ce l-a provocat, ce semnale de avertizare au existat, ce nu a funcționat și ce măsuri trebuie luate pentru ca situația să nu se repete. Aici trebuie să ajute și specialiști din afara școlii.

Dincolo de reglementări, există un element de prevenție care nu costă nimic, dar presupune o schimbare importantă de cultură organizațională: fiecare elev să aibă în școală cel puțin un adult în care are încredere și căruia îi poate spune că îi este frică, că este amenințat sau că știe despre un pericol. Aceasta nu înlocuiește măsurile de securitate, dar poate face diferența între o amenințare ignorată și una identificată la timp.

O școală sigură nu este doar una în care intrarea este păzită și se fac controale severe. Este o școală în care ne cunoaștem bine elevii și îi ascultăm, o școală în care profesorii sunt pregătiți să facă acest lucru, în care conflictele nu sunt ignorate, amenințările sunt tratate cu seriozitate și fiecare persoană știe că poate cere ajutor. Iar responsabilitatea directorului (că tot îi selectăm zilele astea cu probe de concurs nerelevante!) nu este doar să intervină după un incident, ci să construiască la nivel de școală un sistem capabil să identifice și să reducă riscurile înainte ca violența să se producă.

Mi-a plăcut ce a spus acum la TV directoarea de la liceul din Pitești unde un elev a fost înjunghiat: această situație ne-a conștientizat că trebuie să facem mai mult.

Gândirea critică în școală

 

„Așa cum se vede și în fotografia de mai sus, gândirea critică este o abilitate aflată printre primele poziții în toate analizele referitoare la scopul educației în prezent și viitor. Personal, regret faptul că dezvoltarea gândirii critice nu a fost infuzată în sistemul nostru de învățământ, mai ales că am avut un program american, derulat la nivel național în anii 2000. Menționez că fac parte din micul grup care a adus în România, în 1998, un program de formare a profesorilor care s-a dovedit, de-a lungul anilor, unul de mare succes – „Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice”.

A gândi critic înseamnă, înainte de toate, a-ți acorda timp pentru a înțelege și a cântări o idee. Nu este vorba despre o reacție automată, ci despre un proces prin care te raportezi conștient la o informație sau la o situație. Înseamnă să cauți surse variate, să privești lucrurile din unghiuri diferite, să stabilești legături cu ceea ce cunoști deja și să îți imaginezi ce efecte ar putea avea o anumită decizie. Gândirea critică este, în fond, capacitatea de a înțelege în profunzime ceea ce citești sau înveți și de a folosi aceste cunoștințe în contexte noi, de viață reală.

Într-o lume tot mai complexă, unde volumul și diversitatea informațiilor cresc constant, această abilitate devine vitală. Cu toate acestea, nu mulți reușesc să o practice cu adevărat: să filtreze concepte, să facă legături între idei și să integreze creativ resursele disponibile.

Dezvoltarea gândirii critice nu este un act spontan, ci un proces de lungă durată, iar școala are aici un rol decisiv. Ea nu se formează printr-o singură disciplină, ci necesită un efort colectiv la nivelul întregii instituții (a whole-school approach). O astfel de abordare presupune folosirea constantă a metodelor didactice care o stimulează, formarea continuă a profesorilor, includerea obiectivelor de dezvoltare a gândirii critice în planul de dezvoltare al școlii și extinderea acestor practici și în activitățile extrașcolare.

Un astfel de model a fost aplicat cu succes într-o școală din România între anii 1997 și 2005, pe vremea când eram directoarea acelei școli, iar rezultatele au fost clare și măsurabile. Astăzi există deja o infrastructură solidă care să sprijine includerea dezvoltării gândirii critice în sistemul de învățământ: programe, formatori acreditați, profesori instruiți, dar și numeroase resurse – cărți, articole și materiale cu exemple de metode didactice eficiente. Printre acestea se numără dezbaterea, discuția exploratorie, lectura ghidată, turul galeriei, tehnica mozaicului, hărțile conceptuale, diagrama Venn sau metoda SINELG, unele fiind incluse chiar și în curriculumul primar.

Din păcate, deși resursele există, readucerea acestui tip de program în sistemul educațional nu a fost încă realizată. Recomandările formulate de-a lungul anilor nu și-au găsit ecoul așteptat. Totuși, experiențele anterioare arată limpede că gândirea critică poate fi cultivată și că rezultatele merită pe deplin efortul.” ( fragment din „Cum să ne transformăm școala”, Anca Tîrcă, Editura Cartex, 2025)

Cine pierde după prima probă a concursului pentru directori?

 

O treime dintre candidații la concursul pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct nu au promovat prima probă. Dincolo de procentul în sine, cred că ar trebui să ne întrebăm ce consecințe are acest rezultat asupra școlilor, asupra oamenilor și asupra întregului sistem de educație.

În primul rând, vom rămâne cu numeroase funcții de conducere neocupate prin concurs. Într-un sistem în care funcția de director a devenit tot mai puțin atractivă, în care responsabilitățile sunt uriașe, birocrația sufocantă, iar recompensele financiare și profesionale nu sunt pe măsura muncii, ne-am permis să descurajăm și mai mult oamenii care își asumă conducerea unei școli.

 Și atunci, ce facem? Revenim la numirile din pix, lăsând conducerea multor școli la discreția decidenților și a intereselor politice locale? Este aceasta o soluție mai bună?

În al doilea rând, am diminuat foarte mult motivația profesorilor de a deveni directori. Printre cei care s-au înscris anul acesta la concurs se află, probabil, unii dintre cei mai buni profesori din școlile lor, oameni entuziaști, cu inițiativă și dornici să producă schimbări. Ce mesaj transmitem celor care s-ar putea gândi să candideze în viitor? Că merită să-și asume această responsabilitate sau că este mai prudent să stea departe de ea?

Există apoi o consecință despre care aproape nimeni nu vorbește: impactul asupra demnității profesionale a celor care nu au promovat. Printre ei se află și directori cu experiență, oameni care au condus școli ani întregi, au gestionat crize, au coordonat echipe, au obținut rezultate și au câștigat respectul comunităților lor. Unii se întorc acum în școlile lor cu sentimentul umilinței, expuși judecăților colegilor, părinților și elevilor. Există riscul ca autoritatea și credibilitatea lor profesională să fie afectate de rezultatul unui singur test, iar acest lucru are consecințe grave asupra funcționării întregii școli.

Și, poate cel mai grav, asistăm deja la o reacție publică de dispreț față de profesori: „Sunt proști!” ( spune un fost ministru al educației!!!), „Nu știu să rezolve niște teste simple!”, „Cum să conducă școli dacă nu sunt în stare să treacă un asemenea examen?”. Cui folosește această reacție? Contribuie ea la creșterea încrederii în educație sau, dimpotrivă, la decredibilizarea școlii și a celor care lucrează în ea? De parcă un rezultat la un test ar putea anula experiența profesională, competențele manageriale și rezultatele obținute de-a lungul unei cariere. De parcă am avea nevoie de încă un motiv pentru a discredita profesorii în ochii societății.

Să fie clar: nu pledez pentru concursuri ușoare și nici pentru promovarea unor candidați nepregătiți. Avem nevoie de directori foarte buni, selectați prin proceduri riguroase, corecte și relevante pentru competențele reale de conducere a unei școli. Dar tocmai de aceea trebuie să ne întrebăm ce măsoară testele date, cum au fost validate, cum a fost calibrat timpul alocat și în ce măsură rezultatele lor reflectă potențialul de leadership al candidaților.

Unde cred că este problema de fond? În faptul că acest concurs pare să fi fost conceput și organizat ca o procedură administrativă izolată, fără o analiză suficientă a contextului în care se desfășoară și a consecințelor pe care le poate produce. Nimeni nu pare să fi privit imaginea de ansamblu, „the big picture”. Concursul pentru directori nu este un eveniment de sine stătător. Este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare al educației la acest moment: deficitul de profesori, scăderea atractivității carierei didactice, demotivarea personalului din educație, dificultățile de recrutare pentru funcțiile de conducere, supraîncărcarea birocratică, lipsa autonomiei reale a școlilor și deteriorarea statutului social al profesorului.

Înainte de a decide cum organizăm concursul, ar fi trebuit să ne întrebăm: De ce îl organizăm? Ce fel de directori vrem? Care este bazinul de selecție? Cum îi identificăm pe candidați? Cum îi atragem și cum îi păstrăm în funcție? Ce consecințe poate avea procedura de selecție asupra unui sistem deja fragilizat?

Un concurs nu trebuie să fie doar un mecanism de eliminare. Trebuie să facă parte dintr-o politică coerentă de identificare, selecție, formare și susținere a liderilor școlari.

Sigur că selecția trebuie să fie exigentă. Dar exigența, dacă nu este însoțită de relevanță, de o fundamentare riguroasă și de înțelegerea contextului, poate produce efecte contrare celor urmărite.

Și cine pierde, în cele din urmă?

Pierde ministerul educației, care și-a îndepărtat din nou profesorii și care riscă să nu poată ocupa prin concurs suficiente funcții de conducere. Pierd școlile, care au nevoie de stabilitate și de leadership competent. Pierd profesorii, a căror motivație și încredere sunt din nou puse la încercare. Pierd elevii, care au nevoie de școli bine conduse.

Pierdem cu toții. Ai dat-o rău în bară, ministerule! Prima probă a concursului este un mare pas înapoi pentru sistemul nostru de educație.

Există o metodologie de validare?

 Nu am primit încă răspunsuri mulțumitoare în urma scandalului declanșat de testul dat la prima probă a concursului de directori și de faptul că 90% dintre participanți au declarat că timpul alocat nu a fost suficient. Au fost niște declarații sporadice ale ministrului și ale altor funcționari legate de candidați, că nu și-au gestionat bine timpul, că au stat 15 minute pe o problemă etc.

Pentru a încheia această discuție, Ministerul Educației și Cercetării trebuie să precizeze dacă există o metodologie sau o procedură documentată de elaborare, pretestare, calibrare și validare a testelor standardizate utilizate în concursul pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct.

În mod special, să se comunice dacă această procedură include calibrarea temporală a itemilor, prin măsurarea empirică a timpilor de rezolvare, și dacă durata de 60 de minute a probei din 13 octombrie 2026 a fost validată pe baza unor asemenea măsurători.

De asemenea, să se precizeze ce procent dintre participanții la eventuala pretestare a reușit să finalizeze integral proba în timpul alocat, inclusiv completarea foii de răspuns.

O probă eliminatorie dintr-un concurs național trebuie să îndeplinească nu doar condițiile de corectitudine a itemilor, ci și cerințele de validitate, fidelitate și adecvare temporală, demonstrate prin date verificabile. Dacă există această metodologie, în numele transparenței, ea ar trebui prezentată publicului larg. Dacă asta nu se poate, lumea dorește să vadă raportul tehnic de validare a testului, inclusiv fundamentarea timpului de 60 de minute.

Așteptăm cu interes!

Rezultate foarte slabe la prima probă a concursului de directori

Prima probă a concursului pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct: 6.684 de candidați prezenți, 4.615 candidați promovați, rata de promovare de 69,05%, media notelor -6,45.

Un procent îngrijorător de mic pentru probă eliminatorie! Cauza: itemi necalibrați în raport cu timpul alocat.

Urmează încă o probă cu itemi. Îmi permit să atrag atenția Ministerului Educației că, dacă și la următoarea probă itemii vor fi insuficient calibrați în raport cu timpul alocat, există riscul ca mai puțin de jumătate dintre candidații inițiali să rămână în concurs.

Dacă adăugăm și candidații care nu vor promova interviul, ne putem trezi cu un număr foarte mic de directori selectați prin concurs, în raport cu nevoile sistemului.

Și toate acestea într-un context în care funcția de director nu mai este una râvnită în sistemul de educație. Chiar nu vede nimeni imaginea de ansamblu („the big picture”)? Nu mai face nimeni analize de context înainte de a proiecta și derula un concurs de o asemenea importanță?

Scopul concursului ar trebui să fie selecția unor manageri școlari competenți, nu eliminarea succesivă a candidaților prin probe a căror relevanță pentru exercitarea funcției rămâne discutabilă

Proba 1 de concurs directori la cald

Feedback primit acum de la candidații la funcția de director, după prima probă a concursului de astăzi: subiecte formulate în enunțuri lungi, care au necesitat ceva timp pentru citire, înțelegere și identificarea răspunsului corect; timp considerabil consumat cu hașurarea căsuțelor corespunzătoare răspunsurilor (căsuțe foarte mari!); blocarea platformei în mai multe centre de concurs, potrivit relatărilor candidaților. A fost un examen stresant, candidați chemați la ora 9 pentru a aștepta până la 10 când au venit subiectele. Nu au primit ciorne, în contextul în care au avut de calculat și diverse procente. Le-a luat timp apoi să treacă răspunsul de pe spatele foii pe pagina respectivă de concurs.

Am văzut și eu subiectele și consider că observațiile candidaților sunt justificate.

Dincolo de faptul că, în opinia mea, o asemenea probă nu evaluează competențe manageriale relevante pentru funcția de director, apare și problema calibrării subiectelor în raport cu timpul alocat.

Dacă le ceri candidaților să demonstreze anumite competențe într-un timp limitat, ai obligația să te asiguri că lungimea și complexitatea itemilor, precum și timpul necesar completării răspunsurilor, sunt corect dimensionate. Altfel, riști să evaluezi mai degrabă viteza de citire și de completare a răspunsurilor decât competențele pe care pretinzi că le măsori.

Un examen ar trebui să fie un moment așteptat cu încredere, în care ai ocazia să demonstrezi ceea ce știi, ceea ce ai învățat și competențele pe care le-ai dobândit. Nu spun că trebuie să fie ușor sau lipsit de emoții, dar nici să devină o experiență umilitoare, așa cum a fost percepută de mulți candidați proba de astăzi. Și când te gândești că au avut la dispoziție 4 ani pentru a organiza acest concurs!

Așa cum am mai spus, consider că această probă putea lipsi din concursul pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct, fără ca selecția să își piardă din relevanță. Argumentul principal este că abilitățile cognitive generale nu trebuie neapărat evaluate printr-o probă separată, una care este și eliminatorie. Ele pot fi observate și în cadrul interviului, de exemplu, prin susținerea și argumentarea unui plan managerial sau prin soluțiile date la rezolvarea unei situații-problemă.

După feedbackul pe care l-am primit, vor fi mulți picați la această probă inutilă. Le tăiem aripile din fașă multor candidați care, poate, ar fi avut mult de demonstrat.

Ziua stării de bine în școală- ediția a V-a 2026

Am ajuns la cea de-a cincea ediție a Zilei Stării de Bine în Școală, o inițiativă pe care am lansat-o în 2019 și care a devenit, de-a lungul anilor, o campanie națională de promovare a stării de bine în școlile din România.

Anul acesta, zeci de școli au răspuns invitației de a marca această zi, prin activități dedicate elevilor, profesorilor și întregii comunități școlare.

Au fost activități de cunoaștere și autocunoaștere, jocuri de cooperare, exerciții de exprimare a emoțiilor, momente de relaxare și mișcare, discuții despre relații pozitive, respect, empatie și încredere, activități în aer liber, momente frumoase pentru profesori și părinți. Fiecare școală și-a ales propriile modalități de a aduce starea de bine în clase, în cancelarii și în spațiile comune.

Mă bucur că, de la o ediție la alta, tot mai multe școli înțeleg că starea de bine nu înseamnă doar activități plăcute, zâmbete și voie bună. Înseamnă, înainte de toate, un mediu școlar sigur, prietenos și incluziv, relații bazate pe respect și încredere, profesori care se simt apreciați și elevi care vin cu plăcere la școală și învață temeinic.

Am spus-o de multe ori și o repet: starea de bine și învățarea nu se exclud, ci se susțin reciproc. O școală bună este aceea în care copiii se simt bine, învață bine și au rezultate bune.

Le mulțumesc tuturor profesorilor, directorilor și elevilor care s-au implicat în ediția din acest an și care au dat viață acestei inițiative în școlile lor.

Sper ca Ziua Stării de Bine în Școală să fie, pentru cât mai multe școli, nu doar un eveniment anual, ci un prilej de reflecție și un punct de plecare pentru schimbări reale și durabile.

Pentru că starea de bine nu se construiește într-o singură zi. Se construiește zi de zi, prin felul în care trăim, lucrăm și învățăm împreună în școală.

Iată câteva imagini postate de școlile participante. Dacă nu vă regăsiți, vă rog să mă contactați. Toate activitățile se găsesc AICI

Și stare de bine la școală, și învățare cu efort

 

Văd că în ultimele zile se reia mitul conform căruia a aduce starea de bine într-o școală înseamnă că ne simțim mereu bine, râdem și suntem fericiți și nu depunem efort, nu muncim, nu învățăm mare lucru. NU e așa deloc și am tot explicat de multe ori că nici prima parte nu e valabilă - nu asta înseamnă starea de bine într-o școală, e un proces întreg, unul amplu, dificil și de durată, care poate deveni chiar un obiectiv strategic de atins în 4 ani - după cum nici a doua parte nu este adevărată, a te simți bine într-o școală nu aduce după sine lipsa sârguinței, a muncii solide și a focusului pe învățare.

Am lucrat cu mii de profesori și cu sute de școli pe acest subiect, iar modelul meu de a aduce starea de bine într-o școală are la bază reguli clare, disciplină, organizare, rigoare, efort, muncă, învățare temeinică și cu obiective atinse pentru fiecare copil. Toate acestea însă într-un mediu prietenos, bazat pe comunicare, sprijin reciproc, încredere și relații pozitive.

Relația dintre starea de bine la școală și învățare este una foarte clară și demonstrată de multe studii, care au arătat că școlile care pun accent pe starea de bine a elevilor și a profesorilor ajung să aibă și rezultate academice mai bune. Starea de bine și rezultatele școlare nu sunt două obiective între care trebuie să alegem. Dimpotrivă, se pot susține reciproc. Prin urmare, nu trebuie să avem ori stare de bine, ori învățare. Una nu o exclude pe cealaltă. Le aducem în școală pe AMÂNDOUĂ, în echilibru. Am scris despre asta aici, în 2023 - https://ancatirca.blogspot.com/2023/12/si-si.html și aici- (https://republica.ro/fericirea-de-a-merge-la-scoala-ne-o...). Acesta este, cred eu, unul dintre secretele unei pedagogii de succes, pe care am practicat-o și eu, ca profesoară și directoare de școală: 𝐞𝐱𝐢𝐠𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐭𝐞𝐚𝐦𝐚̆, 𝐫𝐢𝐠𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐫𝐢𝐠𝐢𝐝𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚𝐜𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐛𝐢𝐧𝐞. Este și ceea ce încearcă să facă sistemele educaționale performante: să construiască școli în care copiii învață bine și se simt bine și au și rezultate bune la PISA. Nu știu ce promovează unii și alții (s-au înmulți „experții” și în acest domeniu) dar, în modelul conceptual creat de mine, starea de bine în școală NU înseamnă absența exigenței, a disciplinei sau a efortului.

Pregătesc un webinar exact despre acest echilibru: „Și stare de bine la școală, și învățare temeinică”. E despre cum să ajungem aici, ce intervenții sunt necesare la nivelul școlii și al clasei. Cred că există interes, nu-i așa? Ce ziceți

De Ziua Profesorului

Astăzi este Ziua Profesorului, iar tema din acest an – „Alături de profesori: 60 de ani de protejare a profesiei, de consolidare a statutului acesteia și de modelare a viitorului nostru” – ne invită să ne uităm cu mai multă atenție la ceea ce se întâmplă cu profesia didactică.

Eu cred că în România statutul profesorului trebuie reclădit. Și asta nu se face cu proclamații și discursuri festive despre „dascăli” și despre „vocație”, așa cum ne-au obișnuit politicienii noștri. Respectul pentru profesori se construiește. Prin salarii care fac profesia atractivă. Printr-o selecție serioasă la intrarea în sistem. Prin formare inițială de calitate și mentorat pentru debutanți. Prin dezvoltare profesională relevantă și de calitate. Prin mai puțină birocrație și presiune pusă pe școli. Prin autonomie profesională. Prin încredere. Un statut al profesorului consolidat înseamnă și standarde profesionale ridicate, responsabilitate și competență demonstrată, pentru că o profesie respectată este o profesie exigentă cu ea însăși.

În ultimii ani, le-am cerut profesorilor tot mai multe: să recupereze decalaje, să prevină abandonul și bullyingul, să răspundă unor nevoi tot mai diverse ale copiilor, să folosească tehnologia, să gestioneze relația cu părinții, să se formeze continuu și să răspundă pentru rezultatele elevilor. I-am împovărat cu o birocrație excesivă și le-am răpit din timpul destinat lucrului cu elevii. Dar ne-am întrebat câtă autonomie le-am dat? Câtă încredere? Cât sprijin real? Cât timp pentru a-și face bine meseria?

E un adevăr de necontestat că nu putem avea o școală puternică având o profesie didactică slăbită. Și nu putem continua să îi tratăm pe profesori ca pe niște simpli executanți ai unor decizii luate de alții. Profesorii trebuie să aibă voce în schimbările care privesc școala, pentru că ei sunt cei care le transformă, în fiecare zi, în realitate la clasă. Așa cum am mai spus și altădată, putem schimba legi, programe, examene, manuale și metodologii. Putem scrie strategii peste strategii. Dar fără profesori buni, respectați, competenți și încrezători în profesia lor, reforma va rămâne, din nou, pe hârtie. Dacă vrem să reclădim școala românească, trebuie să reclădim statutul profesorului.

La mulți ani tuturor profesorilor care, în ciuda tuturor dificultăților, continuă să creadă că educația poate schimba vieți!

Despre concursul de directori 2026

 

Am depus mult efort pentru a pregăti candidați pentru concursul pentru funcția de director de școală și nu aș vrea să aud că vor exista probleme și nedreptăți la acest concurs. Oamenii s-au zbătut, au dat bani pe cursuri, citesc, învață, scriu planul managerial, urmăresc informații pe diverse grupuri și nu le este ușor, mai ales că unii au și școli de condus și o groază de treburi de făcut la început de an școlar.

De aceea, nu vreau să treacă neobservată o remarcă făcută acum câteva zile de ministrul educației, care a afirmat, în esență, că nu poate garanta că totul va fi corect la concursul pentru directori. Mi se pare o afirmație gravă, mai ales că nu a fost însoțită de prezentarea unor măsuri concrete pentru prevenirea și sancționarea eventualelor situații de incorectitudine. Ce se întâmplă dacă acestea apar? Ce sancțiuni vor exista pentru cei care încalcă regulile? Răspundere disciplinară? Desfacerea contractului de muncă? Plângere penală, acolo unde faptele o impun?

Aș vrea să aud cât mai curând declarații clare în această privință, care să le dea candidaților curajul și încrederea de a participa la concurs. Aș vrea, de asemenea, ca ministerul:

- să publice exemple de itemi pentru primele două probe;

- să ofere exemple de probleme și situații din școli pentru care candidații vor trebui să găsească soluții;

- să înființeze un sistem de comunicare – de tip call center – pentru a răspunde întrebărilor candidaților referitoare la concurs (au o groază, pe bună dreptate, iar mulți mă întreabă pe mine:)) ;

- să permită participarea unor observatori independenți – reprezentanți ai ONG-urilor, asociațiilor profesionale etc. – în comisiile de concurs.

Dacă metodologia nu verifică suficient ( aș zice chiar că nu verifică mai deloc) competențele de management și leadership ale candidaților – deh, am avut doar vreo patru ani să venim cu una beton! –, să ne asigurăm măcar că acest concurs, atât de important pentru sistemul de educație, se desfășoară corect, transparent și echitabil.

Candidații trebuie să intre în concurs cu încrederea că vor conta competența și performanța, nu altceva