Cum să ajungă politicile publice educaționale la clase

 

Astăzi, s-a lansat oficial un raport foarte bun al Băncii Mondiale (”Making Teacher Policy Work”), dedicat unei teme la care ar trebui să reflectăm în fiecare zi, bine, nu noi, ci decidenții pe educație, și anume, de ce, în ciuda faptului că există politici educaționale tot mai bune și mai eficace, efectul la clasă nu este pe măsură și nu vedem schimbări majore în procesul de predare-învățare. L-am primit pe mail, de la angajați ai BM cu care am lucrat în diverse proiecte. 

Acum câțiva ani, alături de o echipă grozavă și experți internaționali, am susținut un curs dedicat politicilor educaționale pentru personalul ME, inspectori școlari generali și pentru management din toată țara. Echipa de patru a derulat cursul pe 4 module, urmând ciclul politicilor, formulare, implementare, management strategic și monitorizar&evaluare. În modulul despre implementarea politicilor (adică, drumul de la ce există pe hârtie, la ce ajunge în școli) au fost introduse și ideile lui M. Fullan, de exemplu, aceea că “dacă profesorii, directorii și alți actori din domeniul educației  nu înțeleg și nu împărtășesc semnificația unei politici educaționale, este puțin probabil ca aceasta să fie pusă în aplicare.” Exact ce se întâmplă la noi, de foarte mult timp. Decidenții nu au ajuns la inima și mintea profesorilor, aceștia nu au încredere în ce li se spune de sus și, prin urmare, nu au existat schimbări vizibile în sistem. Le spuneam la curs participanților că, pentru a avea o implementare de succes, trebuie să își pună întrebările acelea comune, dar esențiale – ce, când, cine, cu ce, cu cine, cum? și să se asigure că realizează:

a)dezvoltarea capacității instituționale, prin pregătirea organizațiilor responsabile cu punerea în aplicare/ implementatorilor pentru a infuza schimbarea în practicile lor curente, prin furnizarea unor informații relevante cu privire la schimbările care trebuie implementate; 

b)dezvoltarea abilităților personalului pentru a face față noilor cerințe;

c)dezvoltarea unei culturi de sprijinire a implementării politicilor.

Când vorbim de bariere în implementare, cercetarea a identificat că (Dr. Wayne E. Wright): ”profesorii niciodată nu au înțeles cu adevărat schimbarea. Profesorii nu au știut cum să folosească noua pedagogie/abordare. Materialele necesare pentru implementarea schimbării propuse nu au fost disponibile. Cultura și organizarea instituțională a școlii nu erau în concordanță cu cerințele noii politici. Profesorilor le-a pierit entuziasmul și și-au pierdut motivația de a pune noile idei în practică.”

Astăzi, Banca Mondială ne invită să punem accent pe sprijinul acordat profesorilor pentru a aduce la clasă politicile educaționale și prezintă două direcții de acțiune pentru a înlătura obstacolele:

1.politicile să fie clare, realizabile și compensatoare pentru a fi implementate la nivelul individual, al profesorilor (țintesc niște nevoi identificate și au planuri clare de implementare).

2.să fie operational fezabile și acceptate din punct de vedere politic (există resursele necesare, datele de care este nevoie, managementul este unul strategic, avem acord politic pentru politica respectivă și există  consens cu toate părțile implicate). 

Dacă doriți să citiți raportul, click: AICI

Cum trec ideile pe lângă autorități

 

Doar un exemplu, pentru a vedea distanța.

Ministerul educației din Noua Zeelandă finanțează proiecte depuse de școli (în jur de $10,000 per proiect) în care acestea colaborează cu un creator profesionist pentru a organiza activități pentru copii în domeniul artelor vizuale, digitalizare, film, design etc., astfel încât elevii să aibă experiențe de învățare care le cresc starea de bine, le îmbunătățesc competențele de comunicare, colaborare și de gândire creativă și îi îndrumă către cariere din sectorul artistic și creativ.

Ce face ministerul? Au un site dedicat programului, primesc cererile de finanțare de la școli, au date cu creatori dornici să colaboreze cu școlile, liste de proiecte aprobate și studii de caz.

Este exact ce s-a propus ministerului de la noi în 2016, ca urmare a proiectului „Dă culoare școlii tale!”, pe care l-am coordonat. Era un set de recomandări de politici pentru scalarea programului la nivel național, care sunau așa:

- asumarea, de către minister, a coordonării programului la nivel național;

- dezvoltarea cooperării cu universitățile de artă pentru realizarea unei baze de date cu resurse disponibile – artiști, informații de specialitate (materiale utile, surse, costuri etc.), soluții de finanțare;

- concentrarea, pe o platformă online, a informațiilor despre resurse disponibile atât la nivelul instituțiilor publice, cât și din sectorul privat, inclusiv cel non-profit;

- desemnarea, la nivelul inspectoratelor județene și al municipiului București, a unor responsabili pentru facilitarea dezvoltării inițiativelor;

- comunicarea, via inspectorate, a informațiilor necesare pentru ca proiectul pilot să poată fi replicat în alte școli.

Cine știe prin ce sertar zace! Am fi putut avea un program național consistent de școli creative și prietenoase și în România. Așa, avem doar câteva sute, în cadrul campaniei mele #dăculoareșcoliitale

(vezi pagina de facebook), școli care și-au găsit singure resursele pentru a se transforma.

Toate ideile moderne și valoroase trec pe lângă autorități, suntem departe de lumea civilizată a educației.

Școala ca organizație care învață

Add caption

Am revăzut recent, pregătind o prezentare, un text pe care l-am scris în 2002 despre școala ca organizație care învață și mi-am dat seama că această temă e probabil mai actuală ca oricând: am constatat, din vizitele pe care le-am făcut în ultima perioadă, că multe școli  sunt încremenite în modele structurale și funcționale învechite, care nu mai corespund așteptărilor copiilor și noilor tendințe din societatea/ lumea în care se află.

Despre școală ca organizație care învață

Pentru a supraviețui și a se dezvolta, rata de creștere a învățării din interiorul unei organizații trebuie să fie cel puțin egală, dacă nu mai mare decât rata schimbării din mediul extern organizatiei ( Stoll și Fink, 1996). Deoarece lumea din jur se schimbă foarte rapid, organizațiile, respectiv școlile, trebuie să se îmbunătățească continuu și să învețe să-și identifice cu precizie rolul în contextul în care funcționează( Elmore, 2000).

Handy (1999) definește acest tip de organizație ca:

• o organizație care învață – are o direcție clară de dezvoltare, stabilită în urma analizei realității și contextului în care există, își planifică eficient, eficace și flexibil etapele de dezvoltare și consideră  că procesul de ameliorare continuă este o trăsătură a culturii sale organizaționale;
•  o organizație care încurajează învățarea pentru toți membrii comunității sale educaționale (’learning for all’).

Într-o organizație care învață: 

• profesorii sunt adevărați specialiști în educație (ei sunt la curent cu noile cercetări din  domeniul psihopedagogiei și strategiilor de predare-învățare-evaluare; procesul de predare –învățare nu a devenit o rutină);
• se investește mult în dezvoltarea profesională de calitate a personalului;
• profesorii participă la luarea deciziilor ( directorii de succes ai acestor școli fiind astfel considerați a fi’lideri de lideri’);
• se promovează relații de colaborare, ca o condiție de a avea succes în procesul de ameliorare școlară;
• există interes pentru parteneriatul cu instituții și membri din comunitatea în care instituția se află;
• sunt administrate cu eficiență activitățile zilnice (de ex., probleme de disciplină, decizii, comunicare, rezolvare de conflicte etc.) pentru a preveni influența lor negativă asupra proceselor de schimbare legate de procesul de predare –învățare; în acest sens, o astfel de organizație dispune de o gamă largă de procedee și practici în care elevii, părinții și personalul școlii au încredere. 

Dacă am dori să scoatem școlile din amorțeala de care vorbeam mai sus, pentru a le transforma în organizații care învață, avem deja un exemplu care funcționează. Anul acesta, în septembrie 2018, în Țara Galilor s-a schimbat curriculumul (pentru a se raporta la competențe pentru sec. 21 etc.)  și, pentru a sprijini implementarea lui, lumea s-a unit (guvern, universități, autorități regionale și locale,  societate civilă, rețele de școli, furnizori de formare, asociații de părinți etc.) și au creat un model cu 7 dimensiuni de „școală ca organizație care învață” pe care au început să îl implementeze în școli, cu tot cu guidance și sprijin. Modelul presupune acțiuni și procese de transformare în următoarele direcții (fig. de mai sus):

1.     Viziune împărtășită și scopuri comune focalizate pe învățarea pentru toți - #adică, aici noi toți învățăm tot timpul.

2.      Crearea de oportunități de învățare pentru tot personalul - #adică, toți profii sunt trimiși la activități de formare.

3.     Promovarea învățării în echipă și prin colaborare – #adică, învățăm împreună.

4.     O cultură a investigației, explorării și inovării – #adică, suntem curioși și aducem și la noi ce e nou prin domeniu.

5.     Stabilirea unor sisteme și mecanisme care să faciliteze schimbul de experiențe de învățare – #adică, spunem și altora ce am învățat.

6.     Învățare cu și din mediul extern – #adică, ieșim din școală și colaborăm cu cei din comunitate.

7.     Leadership bazat pe învățare – #adică, directorul învață și el și se perfecționează.

  
Cam despre asta e vorba când vrem cu adevărat să reformăm educația.

Vorba de educație - direcția

Așa mi-ar plăcea să fie și la noi: un text scurt și clar de politică educațională, cadrul general pentru o școală „ great”, cum zice NYC Department of Education, adică o școală bună, ale cărei repere să fie ținte de atins de către toate școlile din sistem. Și nu cele legate doar de rezultatele la examene, cum avem acum. Am dat și eu o definiție a unei școli bune, care poate fi preluată: „o școală bună este aceea în care FIECARE copil progresează, în raport cu backgroundul său social, economic și cultural”.

 Iată cele 6 caracteristici propuse de NYC DE – repere care le arată școlilor DIRECȚIA, către ce să tindă, la ce să se raporteze când își fac și  își implementează strategiile de dezvoltare, când  se reinventează și se reformează: leadership  de-adevăratelea, învățare ca la carte, profesori care colaborează, o cultură organizațională  în care elevii se simt apreciați, legături  strânse cu părinții și comunitatea. Plus,  încredere și respect reciproc, care să facă posibile toate cele enumerate mai sus.

Vorba de educație - ce mai spun adolescenții

Mi-a plăcut și nu mă miră că 76% dintre adolescenții chestionați de UNICEF România (împreună cu Consiliul Național al Elevilor, ce frumos!) consideră ca prioritate accesul la o educație incluzivă de calitate. M-am întânit zilele trecute cu elevi de liceu în cadrul unui exercițiu de planificare strategică participativă și cam asta spuneau și ei că își doresc - o relație mai bună și mai deschisă cu profesorii, bazată pe respect, fără favoritisme și fără jigniri; ore mai atractive și metode de predare mai moderne și mai interactive, în care să fie valorizați toți copiii, în care să se lucreze diferențiat, în funcție de nevoi specifice și particularități de învățare și dezvoltare. Adică o școală mai deschisă și mai prietenoasă (rezultatele sondajului aici).