E World Children’s Day astăzi și chiar vreau să scriu ceva, pentru că eu cred că FIECARE copil ar trebui să aibă dreptul la educație, oriunde s-ar afla el, într-un sat pierdut în munți din România sau în centrul Londrei. De o viață, dau și eu cât pot pentru ca acest lucru să se întâmple.
Tema din acest an este exact ce ar trebui să se întâmple în
educație, peste tot în lume - „incluziune, pentru fiecare copil”, un îndemn pe
care vă invit să îl aducem la ore și în școli în fiecare zi.
Așa cum spun de mulți ani, cred că FIECARE copil este valoros în felul său, iar rostul școlii este să îl vadă și să îl pună în lumină cu ce are el/ ea mai bun.
Nu cred că există o formulă magică pentru a avea copii care se simt bine la școală, care învață cu bucurie, care fac progres școlar, care sunt fericiți, care au rezultate academice bune, care se simt incluși și valorizați, dar cred că au nevoie de cel puțin aceste patru lucruri (vezi, OECD, 2015):
- profesori care îi văd, îi ajută și sunt acolo pentru fiecare dintre ei;
- relații bune cu colegii și un sentiment de apartenență la comunitatea clasei și a școlii;
- lipsa bullyingului și o imagine de sine pozitivă
- părinți iubitori și grijulii, care le sunt mereu aproape.
Nu e ușor să aducem starea de bine în rândul copiilor, nu este chiar ceea ce vedem prin multe fotografii de pe facebook, prin diverse slide-uri în conferințe sau prin câteva ateliere de bune practici nevalidate de nimeni. Eu nu cred că starea de bine într-o școală se aduce cât ai pocni din degete, cum văd că fac unii care, peste noapte, pentru că au participat în nu știu ce proiect, au devenit experți și în acest domeniu, că, deh, la educație ne pricepem toți. Eu cred că e nevoie de timp, de planificare și de organizare riguroase, e nevoie de efort concentrat în cadrul unui proces de durată, în care sunt cuprinși cât mai mulți profesori ai unei școli, mulți părinți și, bineînțeles, elevii.
Dacă dorim să avem incluziune în școală și elevi într-o stare de bine, așa cum am scris și în ghidul „Hai cu starea de bine în școală!” ( Corint, 2021), trebuie să umblăm la „esență”, să analizăm factorii de risc și blocajele care aduc anxietate, blazare și lipsă de progres școlar, adică la modul în care facem orele (atractiv sau plictisitor), la volumul de teme ( multe și ineficace sau mai puține și relevante pentru învățare), la metodele de evaluare ( bazate pe stress și pedeapsă sau prietenoase și menite să afle ce știe elevul), la comportamentul unor profesori (autoritar și bazat pe control excesiv sau unul empatic și încurajator, fundamentat pe relații pozitive și sprijin), la modul în care arată spațiul clasei și al școlii (cenușiu și impersonal sau unul prietenos, colorat și vesel), la activitățile extrașcolare ( forme fără fond, care nu corespund preocupărilor copiilor de azi sau unele care dezvoltă abilitățile socio-emoționale, talentele și interesele noilor generații), la feedbackul pe care îl solicităm elevilor sau la implicarea lor în luarea deciziilor ( doar de fațadă sau chiar prin consultare și participare la decizii care îi afectează).
Lumea s-a schimbat și sunt destui profesori în țară care au înțeles asta, știu și simt ce au de făcut pentru noile generații, iar lor le mulțumesc pentru că deschid drumuri. Și, cum a scris Noria Anastasia în desenul de azi, pentru că au IDEI concrete, nu doar vorbe și fotografii.
