Schimbarea în educație începe cu tine

photo din arhiva personală-conferință proiect Dă culoare școlii tale

Acum 6 ani, odată cu lansarea blogului „Despre educație-reforma la firul ierbii” și într-un context în care învățământul era bombardat (doar) cu critici din toate părțile, iar promovarea bunelor practici era aproape inexistentă, m-am gândit că ar fi bine (pe baza unei experiențe proprii de succes de transformare a unei școli) să aduc în discuția publică despre educație concepte/ idei precum: reforma din interior, reforma la firul ierbii, uplifting/fă rai din ce ai, acțiuni mici care contează, schimbarea de jos în sus, idei mici pentru schimbări mari, reinventarea școlii prin forțe proprii, călătoria spre o școală bună, toate acestea sub umbrela unei idei de bază, și anume - reforma în educație ești (și) tu, schimbarea în educație începe cu tine. A fost și este un apel la acțiune, la implicarea școlii și a profesorilor în propria transformare, un fel de îndemn de a nu mai sta să aștepți miracole de la alții, fă ceva pentru copiii de care te ocupi, oricât de mic ar fi acel ceva, fă din școală un loc primitor și prietenos, în care fiecare copil să se simtă bine, să vină cu drag, să învețe și să progreseze. Și pentru ca toate acestea să nu fie doar vorbe frumoase, am creat și câteva pachete de SOLUȚII ce pot fi găsite pe blog, în diferite articole și în secțiunea de publicații, în cărțile de management educațional pe care le-am scris și care sunt disponibile online, cu speranța că pot fi utile multora în efortul de transformare a școlilor. Și da, dați un semn dacă se întâmplă și citați sursa când scrieți sau vorbiți despre cele de mai sus și folosiți abordările/ expresiile respective, mulțumesc! #vorbadeeducație

Vorba de educație - un obiectiv mai altfel

Un obiectiv mai altfel, mai de suflet de profesor, dincolo de cele din strategiile instituționale, din planificările și din planurile de lecții pe care le elaborăm pentru anul școlar care vine. Multe s-ar schimba în bine dacă am intra la clasă cu acest gând în minte - să găsim acel „ceva bun” pe care fiecare elev îl are.

Revoluția în educație

O carte care ne reamintește că ceva nu e în regulă cu modul în care ne educăm copiii în școli. Îi învățăm ce să gândească și nu cum să gândească și le sufocăm creativitatea, în loc să le-o dezvoltăm. Stanton propune și o soluție numită Modelul celor 6 dimensiuni:
1. Autocunoaștere (de exemplu, prin tehnici de meditație/ mindfulness, artă, sport, joacă, tehnologii etc.).
2. Investigație (de exemplu, prin predarea filosofiei, realizarea de experimente științifice, printr-un alt mod de a învăța istorie etc.).
3. Sustenabilitate (de exemplu, prin activități în natură, abordarea unor teme legate de sănătate și starea de bine, energie regenerabilă, abilități de viață etc.).
4. Inovare (gândire critică, colaborare).
5. Comunicare (limbi străine, alfabetizare media, învățare socio-emoțională etc.).
6. Empatie ( filosofie planetară, apartenența la o comunitate, generozitate etc.).

(http://www.sixdimensionmodel.org/)

Vorba de educație - ce problemă vrei să rezolvi când vei fi mare?

Asta da schimbare de paradigmă! Să nu-i mai întrebăm pe copii în școli „ce vrei să te faci când vei fi mare?” ci mai degrabă „ce problemă vrei să rezolvi când vei fi mare?”Sau cum ar trebui să ridicăm educația la un alt nivel și să îi învățăm pe tineri să gândească critic, cu propria minte, asupra a ceea ce le oferă mass media, să conștientizeze că ”knowing how to find information is as important as having knowledge” și că trăiesc într-o lume - ecosistem, în care ce se întâmplă într-un loc de pe glob ne afectează pe toți. Un articol foarte bun, distribuit azi de ”The Art of Learning” și care ”vine ca o mănușă” în contextul acestor zile.

Vorba de educație - să ne găsim propria Finlandă și să colaborăm

Într-un articol publicat săptămâna trecută, Michael Fullan zice că în educație nu putem împrumuta modele și că trebuie să ne găsim fiecare Finlanda noastră. Care nu ar fi neapărat despre standarde stricte, tot felul de masterate obligatorii și dezvoltare profesională cât cuprinde, ci ar fi despre încredere și autonomie acordate profesorilor și despre o cultură a colaborării care să se dezvolte la nivel de școală, locul în care profesorii și directori ar trebui să lucreze împreună, să învețe unii de la alții, să împărtășească ceea ce știu și ceea ce pot face bine pentru copii. Vorba lui, una mai veche, pe care, de mulți ani, o tot repet și eu pe la întâlniri și o transpun în proiecte: “Schimbarea în educaţie depinde de ceea ce fac şi de cum gândesc profesorii. E aşa de simplu şi totodată atât de complex.”

Când umbli la planurile-cadru

Când umbli la planurile-cadru, te atingi de curriculum și decizi ce discipline trebuie să învețe copiii și în câte ore pe săptămână. Ori acesta este un lucru mult prea important ca să nu îl faci temeinic, mai ales că e o zonă sensibilă pentru multe categorii – pentru profesori (pentru care ore în minus înseamnă norme mai puține), pentru societatea civilă (care vrea schimbări majore și de fond, nu cosmetizări contextuale), pentru elevi (care vor să învețe și altceva decât conținuturi specifice unor materii), pentru părinți (care sunt nemulțumiți de cum funcționează sistemul în general).

Prin urmare, a schimba pe ici pe colo planurile-cadru de gimnaziu ( luăm o oră de română de la clasa a 5-a, scoatem (pe neașteptate!) ora de latină - cum să nu produci reacții??, nu mai predăm cultură civică, ci bucăți din ea – o mișcare nejustificată, după părerea mea, mai ales că acesta chiar era un domeniu cu programe și manuale bune, se specializaseră și profesorii) este o greșeală de strategie care, posibil, va conta în ecuația unei reforme de substanță, ce are nevoie de o pregătire bine gândită și un necesar consens la nivel de societate și de factori implicați – profesori, elevi, părinți.  

La noi, ca și în multe alte părți ale lumii, e nevoie de o reformă curriculară cuprinzătoare, nu de una făcută pe bucăți mici, pentru că, așa cum spunea un renumit expert în educație ”pentru a ajunge la lună nu te apuci să repari un vagon de tren, trebuie să lucrezi cu racheta”.

Nu sunt specialistă în curriculum, dar, din îndelungata experiență de școală și de analiză a ce se mai întâmplă în educație prin astă lume, știu că atunci când te pornești să regândești ceva în acest domeniu (și nu numai), o faci pe îndelete și procesual, pornind de la studii și analize locale, de la  rezultatele cercetărilor și cele ale evaluărilor proprii, de la ce spun experții, elevii, profesorii și părinții și raportându-te la tendințele preconizate pentru viitor și la nevoile identificate și la tine în ogradă, și pe plan internațional.Și, mai ales, o faci consultându-te și dialogând cu toți cei interesați (așa cum văd că se intenționează, totuși, și la noi), pentru că la o înțelegere comună ajungi doar dacă explici pe înțeles, convingător și cu argumente solide, de ce e nevoie de schimbare, ce schimbi și cum schimbi.

De ce ?

În mai toate țările preocupate de viitorul lor se fac eforturi de a adapta școala la lumea din jur, tot mai globalizată și mai tehnologizată (elevii de azi sunt”nativii digitali”, ”generația Z” etc.) și care se schimbă într-un ritm nemaiîntâlnit până acum în istorie.

Competențele necesare în societate și pe piața muncii s-au schimbat, iar pentru că, în acest moment, școala nu le formează, e nevoie să regândim aproape tot ce are legătură cu această instituție – curriculum, organizare și funcționare, management și leadership, formarea profesorilor, relația cu comunitatea, evaluarea și asigurarea calității.

O întrebare pe care ar trebui să o adresăm obsesiv, ca pe o reclamă la televizor, până îi conștientizăm importanța, e cea pusă de Heidi Hayes Jacob în cartea ”Curriculum 21”:

”Pentru ce îi pregătiți pe elevii voștri?Pentru 1973?1995?Puteți spune cu mâna pe inimă că școala dumneavoastră are un curriculum/ un program care îi pregătește pe elevi pentru anul 2016 sau anul 2020? Puteți spune că îi pregătiți măcar pentru prezent?

Ce?

Aici e de hotărât cu toată lumea, prin dialog și consultare largă, pe ce valori de bază dorim să ne așezăm, ce principii să punem la temelia actului educațional. În prezent, cam pest tot în lume, se vorbește de faptul că fiecare copil e ”un rezervor de talente”(Ken Robinson) și valoros în felul lui, de personalizarea învățării, de nevoia de a crea”starea de bine” a copilului, de democrație în școală și vocea elevilor, de cât de mult contribuie muzica și teatrul la dezvoltarea personală și multe altele, pe care le găsim în cărți, prezentări, studii și analize.

Apoi, pentru că în lumea de azi și, mai ales, în cea de mâine, nu mai e de ajuns să fii bun la matematică sau la desen sau la sport sau la chimie, decidem și ce competențe vrem să formăm în școală, cele fără de care un adult nu mai poate funcționa cu succes în viitor - așa numitele ”minți pentru viitor” cum le numește Gardner, competențe transversale, precum gândire critică, capacitatea de a inova, rezolvare de probleme, antreprenoriat, creativitate, muncă în echipă, adaptare la situații noi, participare, comunicare, IT, înțelegerea altor culturi, ”mindfulness” și păstrarea echilibrului interior etc.

  

Cum ?

Dacă ai consens pe ”de ce?” și ”ce?”, răspunsul la ”cum o faci?” se dă probabil cu mai multă încredere în reușită, deși aici e marea provocare. Căci sunt multe de schimbat: programele, procentul de curriculum local/ la decizia școlii ( care  e extrem de mic), metodele de lucru, cultura și atmosfera din școli, rolul profesorului. Și aici, drumul e lung.

De aceea tot zic eu, de ceva vreme, să nu mai așteptăm, ci să începem să schimbăm care, ce și când putem, pe la firul ierbii.