E din ce în ce mai rău cu educația, cu rezultatele, cu examenele, cu analfabetismul funcțional, cu disciplina, cu anxietatea, cu toate. Lucrez de peste 40 de ani în educație și sunt mâhnită că s-a ajuns în această situație în care nu putem întrezări nici măcar o rază de speranță de mai bine. E un blocaj total, din care doar o minune ne mai poate salva. Haideți să nu mai dăm vina unii pe alții, profesorii pe copii, părinții pe profesori, directorii pe părinți! Eșecul educației în România și marile sale probleme sunt create de sistem, unul încremenit în timp, incapabil să iasă din modele și practici depășite. Un sistem care nu a evoluat de-a lungul anilor, deși a fost sprijinit prin asistență tehnică și a avut în mână programe care în alte țări au reformat școlile și au adus progres. Un sistem în care s-a vorbit foarte mult și s-a făcut foarte puțin. Un sistem care a fost lăsat să greșească ani de-a rândul și căruia nu i s-a pus oglinda în față să își vadă eșecul, ci, dimpotrivă, a fost susținut de organizații, instituții și persoane cu diverse interese în spate. Unde sunt cei care în ultimii 4 ani ne-au vorbit cu patos de formidabilele legi noi ale educației, de schimbările majore (??) făcute, de realizările nemaipomenite din educație? Unde sunt aceste reforme, pentru că nu se văd?.
Din păcate, nu am avut conducători cu viziune, care să gândească și să
implementeze noi moduri de a face educație în școli, cu niște curricula moderne,
ancorate în realitatea unei lumi în schimbare, cu modalități de evaluare și
examinare care să vizeze creșterea intelectuală, și nu memorarea, cu programe
de formare a profesorilor pe teme inovatoare, care să schimbe mentalități. Facem
fix ce făceam acum zeci de ani, am rămas în modelul „școala ca o fabrică”, în
care, în fiecare zi, milioane de copii sunt obligați să participe la activități
școlare neatractive, să memoreze informații diverse care nu au legătură unele
cu altele, fără a li se da prilejul să se bucure de învățare, să își dezvolte
abilități necesare în viață sau să își folosească potențialul creativ.
Din păcate, spre deosebire de alte sisteme de educație din alte țări, al
nostru nu a ieșit din paradigma veche, în care învățarea înseamnă transmiterea
unui set de cunoștințe stabilit și aprobat de autorități, inteligența este o
trăsătură care nu se modifică, măsurabilă prin IQ și distribuită diferit, unii
copii fiind mai inteligenți, alții mai puțin inteligenți. Rolul educației este de
a-i selecta pe cei capabili, nu se folosesc metode interactive de educație,
spațiile de învățare au pupitre cu o catedră în față, evaluarea urmărește să
afle ce nu știe elevul, se dau teme foarte multe și irelevante. Școala
funcționează după modelul unei fabrici, în care produsele sunt uniforme,
rebuturile sunt eliminate, muncitorii au control redus, evaluarea e
standardizată, e o goană teribilă după note mari la examenele de care depind
viitorul unui copil de 14 ani. Ca în melodia Pink Floyd “Welcome my son,
welcome to the machine. What did you dream? It’s alright we told you what to
dream.”
Din păcate, în România nu există politici educaționale pe termen lung, elaborate în urma consultării cu profesorii și agreate cu aceștia, care să rămână valabile indiferent de ce partid ajunge la guvernare. Este un sistem care nu doar că nu îi sprijină pe profesori și pe directori să își facă datoria la standarde de calitate, ci pune presiune pe cancelarii cu cerințe administrative exagerate și schimbări nevalidate de cercetare și nepilotate, care își arată lipsurile la scurt timp după ce sunt făcute.
Pentru că luminița de la capătul tunelului nu se vede, e cazul să ne facem noi lumină împrejur, fiecare în școala lui. Vă spun, din experiență, că se poate.
