Basmul cu Eminescu

13.01.2020, CCE Pucioasa

Acum două zile am auzit acest basm povestit magistral în fața noastră pe scenă de Ion Caramitru și mi-a plăcut.

“Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii, iar de multe ori erau izgoniţi.
 
Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
 
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Și le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
 
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
 
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.” (Geo Bogza, “Basm”) 

(text preluat de pe pagina de FB a Facultății de Litere Universitatea din București)

Când va fi școala bună

„Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefectii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi; pe când adică va fi și şcoala şcoală, statul stat şi omul om.”(Mihai Eminescu)

Cum să fie un inspector școlar - lecții de la Eminescu

Mihai Eminescu a fost și revizor şcolar, pentru judeţele laşi şi Vaslui, funcție pe care a îndeplinit-o mai puţin de un an (1 iulie 1875 -2 iunie 1876), dar pe care a luat-o foarte în serios. Aș zice că e un exemplu de lucru bine făcut, un model pentru cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă inspectorii școlari de azi.




În rânduri indignate de procese-verbale sau în rapoarte adresate Ministerului Instrucţiunii Publice revizorul școlar Eminescu condamnă indolenţa şi abuzurile administraţiei rurale, ia apărarea unor învăţători harnici şi merituoşi, dar cere şi pedepsirea celor leneşi şi incompetenţi, solicită încadrări pe criteriul competenţei şi, ca altădată Şincai, recomandă înfiinţarea de noi şcoli.

Junimiştii, oameni veseli, i-au dedicat şi un cântec, din care se vede că prea puţin îi interesa dramatica sforţare a poetului pentru redresarea şcolii româneşti: 

„Eminescule poete,
 Umblai în cabriolete
Zi de zi şi sat de sat
 Şcolile de inspectat..." 

Iată câteva observații și propuneri făcute de revizorul școlar Eminescu:

„D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi, mai cu seamă, să caute, astfel încât copiii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci totdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit "

„Se ştie că de când d-nul Chiţu (acesta era succesorul lui Maiorescu în funcţia de ministru al învăţământului şi cel care-l suspendase pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar n.n.)pune la cale învăţăturile publice, programa scoalelor elementare şi secundare este atât de încărcată, încât ameţeşte şi pe învăţători. Această încărcare însă îşi are izvoarele ei în lipsa de solide cunoştinţe pedagogice a celor ce dispun cu atâta uşurinţă de capetele copiilor, ca şi când soarta generaţiei viitoare n-ar atârna de claritatea şi temeinicia gândirii acelor capete, in faptă însă, şcoalele elementare şi secundare nu sunt școale de învăţătură propriu-vorbind, ci de educaţiune. De acolo perceptul pedagogic: non multa, sed multum. Într-adevăr, cunoştinţe puţine, însă bine pricepute şi bine mistuite, limpezesc conştiinţa, formează o cărare bătută a cugetării, o normă care reglează întreaga viaţă intelectuală." 

Vorbind despre promovare, Eminescu se manifesta împotriva imposturii şi superficialităţii, neputând tolera „evidenţierea învăţătorilor", pe criteriul promovabilităţii, ci pe acela al progresului şcolar real, constatat în urma unor inspecţii şcolare serioase. Ceea ce înţelegem azi prin „salariu de merit“ sau „gradaţie de merit" era intuit şi propus de Eminescu, atunci când se gândea la o „remuneraţie diferenţiată a învăţătorilor".

 Eminescu a intuit, de asemenea, un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi; pe când adică va fi și şcoala, şcoală, statul, stat şi omul, om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire, tocmai aceasta din urmă lipseşte".

(text preluat si adaptat din  http://www.rasunetul.ro/eminescu-despre-invatamantul-primar)