După 18 ani

Foto din arhiva personală

O amintire apărută azi pe pagina de Facebook e prilej de făcut o mică socoteală: după 18 ani, metodele de dezvoltare a gândirii critice au ajuns în programele școlare noi de clasa a III-a (în vigoare în acest an școlar) și clasa a IV-a ( an școlar 2016-2017).

Postarea avea următorul text:

”Fotografie-document, cu drag!

Pentru cei care care cred în puterea gândirii critice, vorbesc/scriu despre sau utilizează la clasă/ în cursuri de formare metodele și tehnicile activ-participative introduse în România prin programul Reading and Writing for Critical Thinking: diagrama Venn, turul galeriei, cubul, jurnalul cu dublă intrare, SINELG, stiu/ vreau să stiu/am învățat, dezbaterea, lectura cu predicții, scrierea creativă etc.

Echipa care acum 16 ani, la Balaton, Ungaria, a planificat implementarea proiectului în România 

( jos, de la stanga la dreapta: Anca Tîrcă, Odette Zaiț, Florina Oțet, Sudia Paloma, Doina Olga Stefanescu și Gyongyver Darvasi; in picioare: Reka Demeter și Charles Temple, coordonatorul programului.”

Vorba de educație - individualizare+varietate

sursa foto:Howard Gardner blog

Mi-a plăcut că Howard Gardner le pune împreună: dacă vrei să valorizezi inteligențele multiple la clasă și să faci din fiecare copil un ”star”, e nevoie de individualizarea învățării și de varietatea formelor și metodelor de predare. E nevoie să te apropii de fiecare copil și să îl ajuți să învețe cum poate el mai bine și să facă progres, pe de o parte. Iar pe de altă parte,trebuie să nu predai doar într-un singur fel, mereu cu aceleași metode, întotdeauna cu tabla, creta și caietul de notițe, ci să transmiți cunoștințele și să formezi abilitățile cât mai atractiv, folosind tot felul de modalități, mijloace și resurse. Pentru ca lecția să îi placă și copilului care e inteligent muzical și celui care se exprimă cel mai bine prin mișcare și celui care se pricepe la cuvinte și celui care e logic și matematic și celui care iubește natura și chiar și artistului și reflexivului și comunicativului. Cam despre asta e vorba în educație.

(recomand Intellligences in the Classroom)

Centrare pe copil, de-adevăratelea (Sir Ken Robinson)

sursa foto:poiematike

Un text recent al lui Sir Ken Robinson care mi-a plăcut atât de mult, încât l-am tradus pe loc, să ne lămurim o dată pentru totdeauna cum e cu echilibrul în alegerea metodelor și mult invocata ”centrare pe elev”:

”Ca și voi, copiii nu sunt născuți într-o lume, ci în două. E lumea din jurul lor, cea a altor oameni și lucruri, care există independent de ei. Această lume era acolo înainte ca ei să vină pe lume și va exista și după ce ei nu vor mai fi. Apoi, e lumea din ei: cea din interior, a conștiinței lor, care există doar cât vor exista și ei. Ca ființe umane, cunoaștem lumea din exterior prin cea din interiorul nostru. O percepem prin simțuri și o configurăm prin idei, sentimente și valori, care constituie viziunea noastră despre lume. Dacă educația e menită să atingă principiile unei democrații liberale, atunci ea trebuie să îi ajute pe copii să înțeleaga ambele aceste lumi și cum una este puternic dependentă de cealaltă. Dacă se procedează astfel, va prelua tot ce e mai bun atât din abordarea tradiționalistă, cât și din cea progresistă.

Când sunt duse la extrem, metodele tradiționaliste de educație se concentrează apoape în întregime pe lumea din afară și acordă prea puțin interes lumii interioare a copilului. Punând preț doar pe abilitățile de ordin academic, aceste metode pot marginaliza alte forme de a ști și a cunoaște (muzica, mișcarea, atletismul, poezia, imaginea, practica și restul) și talentele și pasiunile corespunzătoare pe care copiii le au. Pot marginaliza nevoia copiilor de  a-și exprima propriile sentimente și de a lucra în mod creativ cu colegi de-ai lor.

În variantele lor duse la extrem, metodele progresiste se pot focaliza aproape în întregime pe lumea interioară a copiilor, acordând prea puțină atenție nevoii lor de a se implica constructiv în lumea din jurul lor. Prin faptul că valorizează în principal doar ideile și sentimentele copilului, aceste metode pot subestima importanța învățării de la alții, a studiului cunoștințelor și practicilor create de alți oameni, a dezvoltării disciplinei de gândire și exprimare și a empatiei și autocontrolului în relația cu cei din jur.

Deși copiii se nasc cu darul de a învăța, mulți dintre ei abandonează școala înainte de absolvire. Iar motivele principale sunt plictiseala și lipsa de motivație. Mulți tineri sunt victimele agresiunii și intoleranței. Mulți suferă de depresie și mulți se sinucid. Toate aceste probleme sunt accentuate (de) și, în multe cazuri, își au originea într-o cultură școlară care ignoră viețile interioare. Iar în educație asta nu se numește centrare pe copil.”

(Sir Ken Robinson, ”On Centering the Child ”)

 Și un video care argumentează de ce podul care unește cele două lumi este educația.

 

Ce mai zic elevii

foto credits: Asociatia Komunitas, la ARCUB, Hanul Gabroveni

Mi-a dat iar de gândit, ”food for thought”, cum zic englezii, despre ce ar mai trebui să facem prin școli și de ce au nevoie copiii: când, acum câteva zile,  le-am dat diplomele de participare la atelierele de educație urbană organizate de Asociația Komunitas și studioBASAR și i-am întrebat pe copii ce le-a plăcut cel mai mult în proiect, aproape toți, cei din gimnaziu, dar și cei de liceu, au răspuns că ”s-au cunoscut mai bine și au învățat cum să lucreze ca o echipă”. 

(# de ce metode de educație nonformală in scoli si licee& de ce proiecte ONG în școli)

foto credits Asociatia Komunitas, la ARCUB, Hanul Gabroveni

Foto credits Asociatia Komunitas, la ARCUB, Hanul Gabroveni

 

Proiecte la grădiniță

foto credits:http://www.summit.k12.co.us

La vârsta copilăriei timpurii, proiectele apar din întrebările pe care le pun copiii și se dezvoltă în funcție de interesele lor particulare. În loc să le ofere copiilor răspunsuri imediate la întrebările pe care le pun, educatoarea creează situații/ experiențe prin care copiii descoperă ei înșiși răspunsurile, de cele mai multe ori prin vizite în comunitate și prin discuții cu specialiști in domeniu. De exemplu, dacă în clasă copiii se întreabă din ce se fac pantofii, educatoarea organizează  o vizită într-un loc unde ei pot primi răspunsuri la această întrebare de la un specialist, de ex., la o fabrică de pantofi, la o cizmărie sau la un magazin de pantofi. De asemenea, copiii consultă alte surse de informații, cum ar fi cărțile și internetul – în sala de clasă sau acasă cu părinții.  Proiectele se derulează pe o perioadă de câteva săptămâni sau chiar mai mult, în funcție de vârsta și de interesele copiilor. Proiectele urmează un traiect care nu poate fi prevăzut și care se conturează în funcție de interesele particulare ale anumitor copii.

     Etapele unui astfel de proiect sunt următoarele:

Etapa 1: educatoarea stârnește interesul copiilor față de subiectul ales (de ex. mașini, câini, râuri) încurajându-i să împărtășească întâmplări și experiențe personale și îi ajută să formuleze întrebări la care urmează să găsească răspunsuri.

Etapa 2: începe investigația și educatoarea organizează vizite pe teren, discuții cu adulți care sunt experți în domeniu (de ex., fermieri, asistente medicale etc.). Tot în această fază copiii consultă cărți, se uită pe site-uri internet, vizionează filmulețe/ videos etc. Pe măsură ce învață despre subiectul investigat, copiii folosesc forme diverse de a ilustra ce au aflat și împărtășesc noile cunoștinte cu colegii de grupă.

Etapa 3: este cea in care educatoarea ghidează formularea concluziilor și îi ajută pe copii să își finalizeze lucrările. Copiii împărtășesc munca lor cu părinții, copiii din alte grupe, membri ai comunității care i-au ajutat în procesul de investigație.

Ultima fază include și evaluarea făcută de educatoare referitor la ceea ce au învățat copiii prin derularea proiectului:

• toți copiii au aflat date despre subiectul investigat prin proiect ;
• unii copii au învățat mai mult despre anumite aspecte ale subiectului investigat,  de ex. rolul pe care il au adulții în fabricarea unui anumit obiect sau materialele folosite în fabricarea lui ;
• în unele situații, e posibil ca doar un singur copil să ajungă să atingă obiective de învățare precum dezvoltarea  încrederii sau a capacității de colaboreze cu colegii.

(material tradus și adaptat după The Project Approach de Dr. Sylvia C. Chard, profesor universitar pentru educație timpurie la University of Alberta, Canada)

Texte recuperate (1)

Am revizuit astăzi un text mai vechi (pe care îl utilizam prin anul 2000 în cursuri de formare pentru profesori) despre stilul democratic de predare, discuția exploratorie, dilema morală și profesorul ca moderator. Mi se pare că este tot mai important să ne focalizăm pe schimbarea care să aibă loc în sala de clasă, la firul ierbii, acolo unde cred că este o prioritate ca tot mai mulți profesori să iasă din modelul rigid al unor lecții bazate pe prelegere și să adopte metode care să le permită elevilor să fie participanți direcți la propria învățare.

Despre stilul democratic

Când se adoptă la clasă un stil democratic de predare - învățare:

• profesorul îl poate invita pe elev să-și exprime punctul de vedere;
• elevii își pun reciproc întrebări și își ascultă opiniile;
• elevii îi cer profesorului să-și exprime clar și deschis opiniile;
• elevii și profesorul colaborează și investighează o problematică/ tematică comună pentru a dezvolta noi puncte de vedere

Despre discuția exploratorie

Discuția exploratorie, așa numita discuție fără sfârșit, nu se finalizează cu un răspuns clar, cu un acord general sau o concluzie universal acceptată la problema pusă în discuție. In acest caz, important nu este a convinge pe cineva sau a fi convins, ci procesul în sine de clarificare și încercarea de a găsi o bază comună unor opinii diferite. In acest fel, se creează în clasă condiții reale de  dezvoltare a  gândirii critice, abilitate atât de necesară unor viitori cetățeni într-un stat democratic.

Se recomandă punerea în discuție a unor probleme controversate, a unor situații dilemă ( de ex., de tip dilemă morală), care pot oferi oportunități de a pregăti elevii nu numai pentru decizii ușor de luat în viață, dar mai ales pentru cele greu de luat.

Despre dilemele morale

Lawrence Kohlberg susține că gândirea copiilor devine cu atât mai puțin bazată pe experiența lor personală, mai putin conformistă și mai aplecată să apere drepturile celor din jur și să contribuie la  bunăstarea generală a societății, cu cât ei sunt implicați mai mult în discutarea dilemelor morale – situații în care se fac judecăți în legătura cu ce este bine și ce este rău și în care este foarte greu să se ia o decizie.

Lawrence Kohlberg

O dilemă morală:

•  trebuie să implice două sau mai multe principii morale care să fie la fel de importante și să se excludă reciproc în cadrul acțiunii
•  trebuie să pună în discuție un subiect sau o temă, reală sau fictivă, inspirată din conținuturile cursurilor sau din experiența proprie a elevilor.

In dezbaterea unei dileme morale, există următoarele etape:

1. Se prezintă elevilor dilema.

2. Se cere elevilor să clarifice problemele și să evidențieze posibilitățile de acțiune

3. Se cere elevilor să adopte o poziție preliminară în ceea ce privește dilema prin ridicarea mâinii și să scrie 2-3 motive care susțin alegerea făcută.

4. Clasa este împărțită în două/ trei grupe,  în funcție de poziția adoptată. Grupurile discută motivele și aleg 3 pe care le consideră cele mai importante, convingătoare și puternice.

5. Fiecare grup își exprimă poziția și se inițiază o dezbatere între cele două părți.

6. La final, membrii grupului au posibilitatea să își schimbe pozițiile și să se alăture celuilalt grup.

Dilema lui Heinz

In Europa, o femeie era pe punctul de a muri din cauza unei forme speciale de cancer.Exista un medicament la care doctorii s-au gândit ca ar putea s-o salveze (o formă de radium) pe care un farmacist din același oraș îl descoperise de curând.

Medicamentul era foarte costisitor de fabricat, iar farmacistul a fixat un preț mare –2000 USD pentru o doză mică din medicament.

Soțul femeii bolnave, Heinz, a mers la toți cunoscuții pentru a împrumuta bani, dar nu a făcut rost decât de 1000 USD, ceea ce reprezenta jumătate din sumă. El i-a spus farmacistului că soția lui era pe patul de moarte și l-a rugat să îl vândî mai ieftin sau să îl lase să plătească medicamentul mai târziu. Farmacistul însă, l-a refuzat: „Eu am descoperit medicamentul, m-am sacrificat mult pentru asta și intenționez să câștig bani de pe urma lui”.

In această situație, Heinz, disperat, a spart magazinul farmacistului și a furat medicamentul necesar soției sale (Kohlberg,1963).

Pornind de la acest text, profesorul poate pune următoarele întrebări care să stea la baza unei discuții de tip exploratoriu :Ce ai fi făcut tu în locul lui Heinz? Ar trebui Heinz să fie arestat ?Trebuie Heinz să fie condamnat pentru furt?Este vinovat?

Despre profesorul ca moderator

A-i determina pe elevi să poarte o discuție sau să desfășoare o dezbatere  necesită multă îndeminare din partea profesorului. Acesta trebuie să-i conducă pe elevi spre aflarea răspunsurilor proprii la problemele respective și să nu intervină pentru a-și impune părerea proprie, deși este întotdeauna tentant pentru un profesor să monopolizeze discuția dintre elevi. Profesorul trebuie să mențină un echilibru între controlul procedurii și libertatea elevilor de a conduce discuția, având grijă să se evite îndepărtarea de la subiectul discuției.

Pentru a conduce cu măiestrie o discuție/dezbatere, profesorul trebuie:

• să acorde elevilor timp și libertatea de a gândi singuri;
• să facă în așa fel încât ei să simtă că problema contează;
• să mențină cursul discuției, să nu îi lase să devieze prea mult de la subiect;
• să aprecieze toate părerile, răspunsurile greșite fiind foarte puține;
• să aibă încredere că elevii pot hotărî singuri