Minți rigide vs minți flexibile

Acum câțiva ani, utilizam în seminarii și cursuri de formare o teorie extrem de interesantă care vine din domeniul psihologiei, dar care, din păcate, nu a avut încă un ecou semnificativ în sistemul de învățământ. Este vorba despre distincția pe care, după trei decenii de cercetări serioase, Carol Dweck, profesoară de psihologie la Stanford University, o face între growth mindset – o programare a minții pentru creștere/ flexibilitate/evoluție și fixed mindset – o programare rigidă/ fixă a minții.

Persoanele care au o minte rigidă consideră că au abilități/ inteligență/talente cu care s-au născut, că acestea pot fi remarcabile sau, dimpotrivă, pot fi la un nivel inferior, dar că ele nu pot fi schimbate, și, prin urmare, se mulțumesc cu starea de fapt, nu fac nimic să își dezvolte respectivele abilități, evită provocările și obstacolele, ignoră feedbackul, se supără dacă sunt criticate și se simt amenințate de oamenii de succes din anturajul lor.

Pe de altă parte, persoanele care au o minte flexibilă consideră că au un potențial care poate fi dezvoltat, fac eforturi să își depășească limitele, să învețe lucruri noi și să evolueze, înfruntă obstacolele, acceptă provocări, învață din critică și recunosc și apreciază valoarea oamenilor  de succes din jurul lor de la care se inspiră și cărora le sunt recunoscătoare.

Implicațiile pentru educație ale acestei teorii pot fi însemnate și țin de poziționarea față de ce înseamnă succes școlar, de utilizarea unor strategii specifice de creștere a motivației pentru învățare și combatere a violenței și de modul în care se pot forma în școală aceste minți flexibile, în principal, prin focalizarea profesorilor și a părinților pe aprecierea efortului depus de un copil (Bravo, ai lucrat foarte bine!) și nu pe evidențierea inteligenței sau talentului acestuia (Bravo, ești deștept!). 

Copiii au nevoie să creadă că pot mai mult și această putere ”de a crede că poți mai mult”, spune Dweck, poate fi educată.